Scrisoarea care mi-a sfâșiat sufletul: între datoria față de părinți și dreptul la fericire

— Nu pot să cred că ai ajuns să-mi ceri bani prin poștă, mamă! am izbucnit, cu scrisoarea mototolită în palmă, lacrimile arzându-mi obrajii. Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale garsonierei mele din București, iar cuvintele mamei, scrise cu litere tremurate, mă loveau mai tare decât orice palmă primită în copilărie.

„Draga mea Irina, știu că nu am fost mama pe care ți-ai dorit-o. Dar am nevoie de ajutor. Pensia mea nu-mi ajunge nici pentru medicamente. Te rog, trimite-mi lunar cât poți. E dreptul meu.”

Am recitit de zeci de ori acele rânduri. Mă simțeam prinsă între două lumi: cea a copilului rănit, care încă mai visa să fie îmbrățișat, și cea a adultului obosit, care abia se descurca de la o lună la alta. M-am prăbușit pe canapea, strângând scrisoarea la piept. În minte mi se derulau scene din copilărie: tata plecând fără să privească înapoi, mama urlând la mine că semăn cu el, ușa trântită, frigul din casă și din suflet.

Telefonul a vibrat pe masă. Era mesaj de la fratele meu, Sorin: „Ai primit și tu scrisoarea? Ce facem?”

Am tastat cu degete tremurânde: „Nu știu. Nu pot să cred că ne cere asta.”

A doua zi, m-am dus la serviciu ca un robot. Colegii vorbeau despre Black Friday și vacanțe la munte, iar eu simțeam că mă sufoc. La pauză, am ieșit pe scări și am sunat-o pe mama.

— Alo? Irina? Ce faci?

Vocea ei era stinsă, dar încă avea acea notă de reproș pe care o cunoșteam prea bine.

— Mamă… am primit scrisoarea ta. De ce nu mi-ai spus direct?

— Știi bine că nu-mi place să vorbesc la telefon despre bani. Și… nu vreau să te deranjez. Dar nu mai pot. Am nevoie de ajutorul tău.

— Mamă, abia mă descurc și eu…

— Ai uitat că sunt mama ta? Că te-am crescut singură?

Am simțit cum mi se strânge inima. Da, mă crescuse singură, dar cu câtă dragoste? Cu câtă violență? Cu câte reproșuri?

— Mamă… știi bine că nu a fost ușor nici pentru mine.

— Nu începe iar! Toți copiii își ajută părinții. Așa e normal!

Am închis ochii. Normal… Ce era normal în familia noastră? Am închis telefonul fără să răspund.

Seara, Sorin a venit la mine cu două beri ieftine și o privire obosită.

— Ce facem? Dacă nu-i dăm bani, ne dă în judecată. Știi că poate…

— Știu… Dar simt că mă sufoc. Parcă nu scap niciodată de ea. Oricât aș încerca să-mi fac viața mea, tot mă trage înapoi.

Sorin a dat din cap trist.

— Eu am încercat să-i explic că nu pot. Dar m-a făcut egoist… Cică dacă n-ar fi fost ea, n-am fi ajuns nimic.

— Dar ce am ajuns? am izbucnit eu. Suntem doi adulți speriați, care nu știu să fie fericiți!

Am băut în tăcere, fiecare cu gândurile lui. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele când mi-am dorit să fug de acasă, la toate zilele în care mi-am promis că voi fi altfel decât ea. Și totuși… eram aici, prinsă în aceeași capcană a vinovăției.

A doua zi am mers la un avocat. Mi-a explicat calm:

— Da, legea spune că trebuie să vă ajutați părinții dacă nu se pot întreține singuri. Dar există excepții: dacă dovediți că v-a abuzat sau nu și-a îndeplinit obligațiile părintești…

Am ieșit de acolo cu inima grea. Să-mi dau mama în judecată? Să-i spun în față tot ce m-a durut? Să-i arăt lumii rănile mele?

În zilele următoare am vorbit cu psihologul meu, doamna Lidia.

— Irina, ai dreptul să-ți protejezi viața și sănătatea mintală. Nu ești obligată să-ți sacrifici fericirea pentru cineva care te-a rănit.

— Dar dacă greșesc? Dacă sunt doar egoistă?

— Nu e egoism să ai grijă de tine. E supraviețuire.

Am plâns mult după acea ședință. Mi-am dat seama că toată viața am trăit pentru a-i face pe plac mamei, sperând că într-o zi va fi mândră de mine sau măcar mă va iubi altfel.

Într-o duminică dimineață am mers la ea acasă. Bloc vechi, miros de varză fiartă pe holuri, aceleași perdele îngălbenite ca-n copilărie.

— Ai venit…

— Da, mamă. Trebuie să vorbim.

S-a așezat pe marginea patului, cu mâinile împreunate.

— Nu vreau să te urăsc. Dar nici nu pot să mai trăiesc cu sentimentul ăsta de vinovăție. Am nevoie să știi cât m-a durut tot ce s-a întâmplat între noi.

A oftat adânc.

— Știu că n-am fost o mamă bună… Dar n-am avut de ales.

— Poate… Dar nici eu n-am avut de ales când eram copil și aveam nevoie de tine.

Am plâns amândouă mult timp. Nu s-au rezolvat toate peste noapte. I-am spus că o voi ajuta cât pot, dar nu voi renunța la viața mea pentru ea.

Au trecut luni de atunci. Încerc să găsesc un echilibru între datoria morală și dreptul meu la fericire. Încerc să mă iert și pe mine pentru tot ce simt.

Uneori mă întreb: oare cât îi datorăm cu adevărat părinților noștri? Unde se termină obligația și începe libertatea noastră? Voi ce ați face în locul meu?