„Să vii cu copiii, dar să nu uiți portofelul” – Vara în care am aflat adevărul despre familia mea

— Ana, să vii cu copiii sâmbătă, dar să nu uiți portofelul, că tata are nevoie de niște bani pentru motorină la motocoasă!
Vocea mamei răsună în telefon, tăioasă și grăbită, ca și cum ar fi bifat încă o sarcină pe lista ei nesfârșită. Mă uit la ecranul telefonului după ce închide. Nu apuc niciodată să spun „te iubesc” sau „cum te simți?”. Totul e despre ce trebuie făcut, ce trebuie adus, ce trebuie plătit.

E început de iunie și soarele dogorește deja peste blocurile din cartierul nostru din Ploiești. Mă uit la copiii mei, Ilinca și Vlad, care se ceartă pentru telecomandă. Îmi vine să țip, dar mă abțin. În weekend mergem la țară, la părinți. Grădina lor e mândria familiei, dar de când tata a făcut un preinfarct și mama are probleme cu genunchii, totul a devenit o povară. Pentru ei, pentru mine, pentru toți.

— Mamă, iar mergem la bunici? N-au net! se plânge Vlad.
— O să vă jucați afară, răspund eu mecanic.

Nu le spun că mă simt prinsă între două lumi: părinții mei care îmbătrânesc și copiii mei care cresc prea repede. Și eu la mijloc, încercând să nu mă pierd pe mine însămi.

Ajungem sâmbătă dimineață. Tata ne așteaptă la poartă, sprijinit în baston. Are ochii obosiți și o privire pe care nu o recunosc. Mama iese din casă cu un șorț vechi, plin de pete de vișine.

— Hai, intrați! Am făcut plăcintă cu brânză, dar să nu vă murdăriți pe mâini că am spălat fața de masă! strigă ea.

Copiii fug în grădină. Eu rămân cu părinții în bucătărie. Pe masă, lângă farfuria cu plăcintă, stă portofelul meu. Mama îl privește insistent.

— Ana, să știi că iar s-a stricat pompa la fântână. Și tractorul nu mai pornește. Tata a zis că poate găsești tu pe cineva la oraș care să ne ajute…

Înghit în sec. Știu ce urmează. Discuția despre bani. Mereu despre bani.

— Mamă, nu pot mereu să vă ajut cu totul… Și noi avem ratele la apartament…
— Dar tu ai serviciu bun! Noi cu pensiile astea…

Tata tace. Se uită pe geam la copii. Îl aud oftând.

— Nu mai putem, Ana… Grădina asta ne omoară. Dar dacă o vindem… ce mai rămâne din noi?

Mă simt vinovată. Îmi amintesc verile copilăriei mele: cireșe coapte, miros de iarbă proaspăt cosită, râsetele noastre printre rândurile de roșii. Acum grădina e un câmp de bătălie între generații și neputință.

În seara aceea, după ce copiii adorm în camera veche cu tapet scorojit, mama vine lângă mine pe terasă.

— Ana… știi că nu e ușor pentru noi să cerem. Dar nu mai avem pe nimeni. Fratele tău…

Îmi mușc buza. Fratele meu, Lucian, nu mai vine acasă de ani buni. S-a certat cu tata după ce a refuzat să preia grădina. Acum stă la Cluj și vorbește cu noi doar de Crăciun.

— Poate ar trebui să vindem totul și să vă mutați la oraș… încerc eu timid.
— Să lăsăm tot ce-am muncit o viață? Pentru cine? Pentru blocuri și betoane?

Tensiunea plutește între noi ca o ceață groasă. Mama oftează și își șterge ochii cu colțul șorțului.

A doua zi dimineață îl găsesc pe tata în grădină, lângă cireșul bătrân. Privește spre casă și parcă vorbește singur:

— Am crezut că dacă le dăm copiilor noștri tot ce avem, n-o să ne simțim niciodată singuri…

Mă apropii încet.
— Tată…
El se întoarce spre mine cu ochii umezi:
— Ana, tu ai fi fericită aici? Sincer?
Nu știu ce să răspund. M-am obișnuit cu orașul, cu agitația lui. Dar aici e rădăcina mea.

În acea după-amiază vine Lucian pe neașteptate. Intră în curte fără să salute și aruncă o privire rece spre tata:
— Am venit doar să iau niște acte pentru bancă.
Tata îl privește ca pe un străin:
— Nu vrei nici măcar o prună din pomii ăștia?
Lucian ridică din umeri:
— Ce să fac cu ele? Eu am viața mea la Cluj.
Mama încearcă să medieze:
— Lucian, suntem totuși familie…
El oftează:
— Familie? Numai când aveți nevoie de ceva suntem familie!

Se lasă o liniște apăsătoare. Copiii mei privesc speriați din spatele ușii.

După plecarea lui Lucian, mama plânge în bucătărie. Tata stinge lumina devreme și se retrage în camera lui.
Eu rămân singură pe terasă, privind stelele care abia se zăresc peste acoperișuri.

În zilele următoare încerc să repar ceva din ce s-a rupt: îi ajut pe părinți în grădină, gătesc împreună cu mama, le citesc copiilor povești sub nucul bătrân. Dar rana e acolo – între generații, între așteptări și realitate.

Într-o seară, mama îmi spune încet:
— Poate că am greșit cerând mereu ajutor fără să întrebăm cum vă e vouă…
O strâng în brațe și simt cât de mică și fragilă a devenit.

La finalul verii plecăm spre oraș cu portbagajul plin de legume și sufletul greu. Peste câteva zile primesc un mesaj de la tata: „Sper că nu te-am supărat prea tare vara asta.”

Îi răspund: „Nu m-ai supărat… doar că mi-e dor de vremurile când eram toți împreună.”

Acum mă întreb: oare chiar putem fi sinceri unii cu alții sau ne ascundem mereu după obligații și bani? Ce rămâne din familie când fiecare trage într-o altă direcție?