Rușinea fiicei mele – Între dragoste și bani

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să vin la tine cu fetița, să stăm în apartamentul ăsta mic și să ne uităm la aceleași perdele vechi. Mă simt… mă simt prost, mă simt săracă! — vocea Ioanei tremura, iar ochii îi fugeau spre podea. Stătea în pragul bucătăriei mele, cu geaca scumpă pe care i-o cumpărase soacra ei, și cu mâinile strânse pe mânerul genții.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Nu era prima dată când Ioana îmi arunca vorbe grele, dar niciodată nu spusese atât de clar că îi e rușine cu mine. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar patru ani. Am muncit la croitorie zi-lumină, am cusut rochii pentru vecine și am făcut curățenie la bloc ca să-i pot pune ceva pe masă. N-am avut niciodată bani de vacanțe sau haine de firmă, dar i-am dat tot ce am avut: dragoste, răbdare, nopți nedormite.

— Ioana, știi că nu pot mai mult… — am șoptit, dar ea m-a întrerupt.

— Nu vreau să mă cerți! Vreau doar să înțelegi că nu mai pot trăi așa. La mama lui Vlad e altfel: au casă mare, curte, jucării peste tot. Când mergem acolo, mă simt cineva. Aici… aici mă simt ca înainte, când eram sărace și râdeau copiii de mine la școală.

M-am uitat la ea și am văzut fetița mea de altădată, cu genunchii juliți și ochii mari, speriați. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Ioana, tu chiar crezi că banii contează mai mult decât ce am trăit noi două împreună? Că dragostea mea nu valorează nimic?

A oftat adânc și a dat din cap.

— Nu știu… Poate că da. Poate că dacă aveam bani, nu mi-ar fi fost rușine niciodată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am rămas singură în bucătărie după ce a plecat trântind ușa. M-am așezat pe scaun și am plâns în pumni. M-am gândit la toate zilele când am renunțat la mâncare ca să-i cumpăr ei caiete sau pantofi noi. La toate serile când am stat lângă ea la pat, povestindu-i basme ca să uite că nu avem căldură în casă. La toate momentele când i-am spus că va reuși orice și că nu are nevoie de nimic altceva decât de suflet bun și muncă.

Au trecut zile în care nu mi-a dat niciun semn. M-am dus la muncă, am făcut curățenie pe scara blocului și am cusut o rochie pentru vecina Rodica. Toată lumea îmi spunea că am o fată frumoasă și deșteaptă, că trebuie să fiu mândră. Dar eu simțeam doar golul acela imens din piept.

Într-o seară, m-a sunat Vlad, ginerele meu.

— Doamnă Maria, știu că Ioana v-a supărat. Dar vă rog să veniți mâine la ziua nepoatei. Nu contează ce s-a întâmplat între voi două. Fetița vrea să vă vadă.

Am mers cu inima strânsă. În casa lor mare mirosea a prăjituri scumpe și parfumuri fine. Socrii Ioanei mă priveau cu răceală; doamna Elena mi-a zâmbit fals și mi-a spus:

— Vai, ce bine că ați venit! Să vedeți ce frumos e la noi…

Ioana era ocupată cu invitații. Fetița a alergat la mine și m-a îmbrățișat tare.

— Bunico, mi-ai adus ceva?

I-am întins o păpușică mică, cusută de mine din resturi de material. A luat-o în brațe și a început să danseze cu ea prin sufragerie. Toți copiii râdeau de păpușa „ciudată”, iar una dintre mămici a întrebat:

— De unde ai găsit așa ceva? Parcă e din altă epocă!

Ioana s-a făcut roșie la față și mi-a șoptit printre dinți:

— Nu puteai să-i iei ceva normal? O jucărie adevărată?

Am simțit din nou acea rușine pe care nu o meritam. Am plecat devreme, fără să mai spun nimic.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Dacă ar fi trebuit să muncesc mai mult sau să mă umilesc pentru un salariu mai mare. Dacă dragostea mea nu a fost destul.

A doua zi dimineață, Ioana a venit la mine acasă. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. M-am simțit atât de prost când am văzut cât de fericită era fetița cu păpușa ta… Și eu… eu n-am știut niciodată să apreciez ce ai făcut pentru mine.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Ioana, eu n-am avut niciodată bani mulți, dar te-am iubit cât am putut eu mai mult pe lumea asta.

— Știu… Dar uneori mi-e greu să nu mă compar cu ceilalți. Sufăr când văd cât de ușor le e altora…

— Și eu sufăr când văd că tu uiți cât am luptat împreună.

A tăcut mult timp apoi a spus:

— Poate că ar trebui să încercăm să fim fericite cu ce avem…

De atunci încercăm amândouă să ne vindecăm rănile. Dar uneori mă întreb: oare va veni o zi când copiii noștri nu ne vor mai judeca după cât avem în portofel? Sau va rămâne mereu rușinea asta între generații?