Patru pereți și o tăcere: Când soțul meu a dispărut, iar eu am rămas singură

— Nu mai avem nimic de spus unul altuia, nu-i așa, Sorin?
Vocea mea a răsunat ca un ecou stins în bucătăria mică, unde doar ceainicul mai bolborosea pe aragaz. Sorin a ridicat ochii din telefon, privindu-mă ca și cum aș fi fost o reclamă la detergent.
— Ce vrei să spui, Ana?
— Nimic, lasă…
Am oftat și am început să spăl vasele. Apa fierbinte îmi ardea mâinile, dar nu mă opream. Era singura senzație vie pe care o mai simțeam în ultima vreme. Sorin s-a ridicat, și-a luat geaca și a ieșit fără să spună nimic. Ușa s-a trântit încet, dar pentru mine a sunat ca o sentință.

Așa începe fiecare zi de aproape doi ani. Suntem împreună de cincisprezece, avem doi copii — Ilinca și Vlad — și o casă mică la marginea Ploieștiului. Cândva visam la vacanțe la mare, la seri lungi cu vin și râsete. Acum, tot ce avem sunt facturi neplătite, teme la matematică și o liniște apăsătoare care se strecoară peste tot.

Nu știu când s-a rupt ceva între noi. Poate când Sorin a început să stea peste program la serviciu. Poate când eu am renunțat la jobul meu de la librărie ca să stau cu copiii. Sau poate când ne-am obișnuit să nu ne mai spunem ce simțim, ca să nu ne rănim.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el.

— Sorin, tu mă mai iubești?

A tăcut mult timp. Prea mult. Apoi a zis:

— Nu știu.

Atât. Fără explicații, fără scuze. Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Am vrut să țip, să plâng, să-l zgudui până să-și amintească cine suntem. Dar n-am făcut nimic. Am mers în baie și am plâns încet, ca să nu mă audă copiii.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă cu mine însămi. Îmi repetam că trebuie să fiu puternică pentru Ilinca și Vlad. Dar în fiecare dimineață mă trezeam cu un gol în stomac și cu dorința de a fugi undeva departe.

Mama mea îmi tot spune:

— Ana, bărbații așa sunt. Nu te mai gândi la prostii! Ai copii, ai casă, ai tot ce-ți trebuie.

Dar eu nu mai pot. Nu pot să trăiesc doar pentru alții. Mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Unde e fata care visa să scrie poezii? Unde e femeia care râdea cu poftă la glumele lui Sorin?

Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui Sorin. Era de la o colegă de serviciu — Raluca — și era prea cald ca să fie doar despre muncă. Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-l confrunt, dar m-am oprit. Ce rost avea? Știam deja răspunsul.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ales să tac, să nu cer nimic pentru mine, să mă mulțumesc cu firimituri de afecțiune. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt de vină că el a plecat — chiar dacă trupul lui încă era aici.

A doua zi dimineață, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tu ești tristă?

Am zâmbit forțat:

— Nu, iubita mea. Doar obosită.

Dar copiii simt totul. Vlad a început să se retragă în camera lui, să nu mai vorbească la masă. Ilinca s-a lipit de mine ca o umbră. Am realizat că tăcerea noastră îi rănește cel mai mult pe ei.

Într-o duminică, am încercat să-l aduc pe Sorin înapoi la noi.

— Hai să mergem în parc cu copiii.

A dat din umeri:

— Am treabă la birou.

Atunci am simțit că nu mai pot lupta singură pentru doi.

Am început să scriu într-un caiet tot ce simt. Seara, după ce copiii adormeau, îmi vărsam sufletul pe hârtie: frica de singurătate, furia că nu sunt văzută, dorul de cine eram odată. Scrisul m-a ajutat să nu mă prăbușesc complet.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei adevărul:

— Nu mai pot trăi așa. Nu vreau ca Ilinca și Vlad să creadă că asta e normalitatea.

Mama a tăcut mult timp. Apoi mi-a spus încet:

— Știi că te iubesc orice ai decide.

A fost prima dată când am simțit că nu sunt chiar singură.

Au trecut luni de atunci. Sorin încă vine acasă târziu și vorbește puțin. Eu încă mă lupt cu mine însămi — dar nu mai tac. Am început să merg la terapie și am cunoscut alte femei ca mine: femei care au uitat cum e să fii ascultat, atinse sau iubite cu adevărat.

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi avea curajul să plec sau poate vom găsi drumul unul spre celălalt. Dar știu sigur că nu vreau să-mi mai trăiesc viața între patru pereți și o tăcere care doare.

Mă întreb: câte dintre noi trăim așa? Câte femei își pierd vocea într-o căsnicie unde dragostea s-a transformat în absență? Poate e timpul să vorbim despre asta — sincer și fără rușine.