Părul Ilincăi și familia noastră la răscruce: Cât de departe putem merge pentru o idee?

— Nu vreau! Nu vreau! — țipătul Ilincăi a spart liniștea casei ca un ciob aruncat pe gresie. Am lăsat telecomanda să cadă pe canapea și am alergat spre baie, unde ușa era întredeschisă. Camelia stătea cu mașina de tuns în mână, iar Ilinca, cu ochii roșii și obrajii umezi, își strângea părul lung într-o coadă, ca și cum ar fi vrut să-l apere cu trupul.

— E pentru Ana, Ilinca! Ana are nevoie de sprijinul tău! — vocea Cameliei era fermă, dar în ochi i se citea o urmă de îndoială.

— Dar nu vreau să fiu cheală la școală! Toți o să râdă de mine! — a izbucnit Ilinca, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

Am intrat în baie fără să bat. — Camelia, ce faci? De ce nu m-ai întrebat nimic?

— E vorba de solidaritate, Vlad! Ana trece printr-un coșmar. Ilinca trebuie să învețe ce înseamnă empatia!

M-am uitat la fiica mea. Avea doar zece ani. Era prea mică să poarte pe umeri povara unei idei atât de mari. Am încercat să-i iau apărarea, dar Camelia era deja hotărâtă. — Dacă nu facem asta acum, când altfel o să învețe ce contează cu adevărat?

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri vechi și frustrări nespuse. Camelia mi-a aruncat în față că sunt slab, că nu am curajul să-mi învăț copilul despre sacrificiu. Eu i-am spus că nu poți forța un copil să fie erou. Ilinca plângea între noi, prinsă ca un animal speriat între două focuri.

În acea seară, casa noastră a devenit un câmp de bătălie. Camelia s-a încuiat în dormitor, eu am rămas pe hol, iar Ilinca s-a ascuns sub pătură, cu mâinile strânse pe cap. N-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea, la tata care mă obliga să merg la biserică duminica, deși uram asta. Mi-am amintit cum am început să-l mint doar ca să scap. Oare așa începe distanța dintre părinți și copii?

A doua zi dimineață, Camelia a plecat la serviciu fără să mă salute. Eu am încercat să vorbesc cu Ilinca.

— Tati, dacă nu vreau să fiu ca Ana, sunt un om rău?

M-a durut întrebarea ei mai mult decât orice ceartă cu Camelia. Am îmbrățișat-o și i-am spus că nu e nimic rău în a-ți dori să fii tu însăți. Dar simțeam că nu e suficient.

La școală, zvonul s-a răspândit repede. Unii colegi au felicitat-o pe Ilinca pentru curajul de a-și susține prietena bolnavă. Alții au râs de ea și au poreclit-o „Chealuța”. Câteva zile a venit acasă cu ochii în pământ și nu a mai vrut să iasă din cameră.

Camelia era tot mai distantă. Vorbea doar despre cât de important e gestul Ilincăi și cât de mult contează imaginea familiei noastre în fața celorlalți părinți. Eu simțeam că pierd controlul asupra propriei case.

Într-o seară, după ce Ilinca s-a culcat, am încercat din nou să vorbesc cu Camelia.

— Nu vezi că suferă? Nu vezi că nu mai e ea însăși?

— Vlad, trebuie să sufere puțin ca să crească mare! Așa am crescut și noi!

— Dar noi am crescut cu frică și rușine! Vrei asta pentru ea?

Camelia a izbucnit în plâns. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. — Nu știu ce e corect… Vreau doar să fie un om bun…

Am stat împreună pe marginea patului, fără să vorbim. În liniștea aceea grea, am realizat cât de diferit vedem lumea și cât de greu e să fii părinte.

Timpul a trecut greu. Ilinca a început să poarte eșarfe colorate la școală. Încet-încet, câțiva colegi au început să o admire pentru curajul ei. Dar eu știam că rana rămâne acolo, ascunsă sub zâmbete forțate.

Într-o zi, Ana a venit la noi acasă. Era slabă și palidă, dar avea ochii luminoși. S-au jucat împreună și au râs mult. La plecare, Ana i-a spus Ilincăi: — Mulțumesc că ai făcut asta pentru mine! Ești cea mai bună prietenă!

Ilinca a zâmbit timid și s-a uitat spre mine. În ochii ei am văzut o întrebare mută: „A meritat?”

Acum, când scriu aceste rânduri, încă nu știu dacă am făcut bine sau rău lăsând lucrurile să meargă astfel. Poate că uneori dragostea pentru un copil înseamnă să-i respecți limitele, nu să-l împingi spre sacrificii pe care nu le înțelege încă.

Oare câte familii se destramă încercând să facă binele? Unde se termină datoria noastră de părinți și unde începe dreptul copilului la propriile alegeri?