Ochiul din furtună: Povestea Mariei între iubire și exil

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să te văd așa! Ori îți găsești un rost, ori… ori pleci!
Vocea tatălui meu, Ion, răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică din Ploiești. Mama, Elena, stătea cu ochii în pământ, strângându-și mâinile în poală. Eu? Eu simțeam că mă prăbușesc. Îmi venea să țip, să fug, să mă ascund undeva unde nu există reproșuri și priviri tăioase.

Nu cu mult timp în urmă, eram fata lui tata. Îmi spunea „minunea lui”, mă lua de mână când traversam strada și îmi aducea mereu ciocolată când venea de la serviciu. Dar totul s-a schimbat după ce am terminat facultatea. Am încercat să-mi găsesc un job pe măsura studiilor mele de filologie, dar orașul nostru nu e Bucureștiul. Am lucrat pe unde am putut: la un call center, la o librărie care s-a închis după șase luni, am dat meditații la limba română unor copii de liceu. Niciun loc nu mi-a oferit stabilitate sau siguranță.

Tata a început să mă privească altfel. Nu mai era mândru de mine. În fiecare seară, când venea acasă obosit de la fabrica unde lucra ca maistru, mă întreba: „Ce-ai făcut azi? Ai găsit ceva serios?” Iar eu îi răspundeam mereu cu jumătăți de adevăruri. Mă simțeam inutilă și vinovată. Mama încerca să mă apere:

— Ion, las-o! E greu pentru tineri acum…

Dar tata nu voia să audă. „Pe vremea mea nu stăteam cu mâna întinsă la părinți!” spunea el mereu. Și eu plângeam noaptea în pernă, încercând să-mi amintesc când s-a rupt totul între noi.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă, tata a trântit ușa și a plecat. Eu am rămas cu mama în bucătărie. Ea a oftat adânc:

— Știi că te iubește, nu? Dar nu știe cum să-ți arate altfel decât cu vorbe grele…

Am dat din cap, dar nu o credeam. Mă simțeam trădată. Cum putea omul care m-a ținut în brațe când eram mică să mă arunce acum în stradă?

Prietenii mei au început să se distanțeze. Unii s-au mutat la București sau Cluj, alții s-au căsătorit și au copii. Eu am rămas pe loc, prinsă între dorința de a pleca și frica de necunoscut. Seara mă uitam la pozele din liceu și mă întrebam unde s-a dus fata aceea plină de vise.

Într-o seară ploioasă de aprilie, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era nervos și avea ochii roșii.

— Maria, am vorbit serios. De luna viitoare trebuie să-ți găsești alt loc. Nu mai pot să te țin aici fără rost!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-i explic că nu e vina mea că nu găsesc ceva stabil, că am trimis zeci de CV-uri și am fost la interviuri unde mi s-a spus că „nu am experiență”. Tata nu voia să audă.

— Toată lumea are greutăți! Dar nu stai pe capul părinților până la 30 de ani!

Mama a încercat iar să intervină, dar tata a ridicat mâna:

— Elena, te rog! Trebuie să învețe să se descurce singură!

Am fugit în camera mea și am izbucnit în plâns. M-am simțit mică și neputincioasă. Am început să caut pe internet chirii ieftine sau joburi în alte orașe. Nimic nu părea realizabil cu banii mei puțini.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu o cafea:

— Maria, știu că e greu… Dar poate e momentul să încerci altceva. Poate Bucureștiul sau Brașovul… Poate o cameră cu chirie împărțită cu alte fete…

Am privit-o lung:

— Și dacă nu reușesc? Dacă ajung pe stradă?

Mama m-a luat în brațe:

— Nu vei ajunge pe stradă. Dar trebuie să încerci… pentru tine.

În zilele următoare am început să fac bagaje mici: câteva haine, cărțile preferate, jurnalul meu vechi. Tata nu-mi vorbea decât monosilabic. Într-o seară l-am auzit spunându-i mamei:

— Poate așa o să-și dea seama ce înseamnă viața adevărată.

Am simțit furie și tristețe în același timp. De ce trebuie să suferim ca să fim acceptați? De ce iubirea părinților devine condiționată de succes?

În ziua plecării mele, mama m-a condus la autogară. Tata nici nu a ieșit din cameră. Am urcat în microbuz cu inima frântă și ochii plini de lacrimi.

Acum stau într-o cameră mică din București, împart chiria cu două fete pe care abia le cunosc. Încerc să-mi găsesc locul într-un oraș mare și rece. Încerc să-mi reconstruiesc viața din bucățile rămase după furtuna din familie.

Mă întreb adesea: oare chiar meritam să fiu alungată? Sau poate familia nu e mereu acel port sigur despre care ni se spune când suntem mici? Ce credeți voi: cine poartă vina atunci când dragostea dintre părinți și copii se transformă în reproșuri și exil?