O zi în bucătărie: Când eforturile mele s-au ciocnit de expertiza lui

— Ioana, ce faci acolo? Ai uitat să pui sare în supă? Vocea lui Vlad răsuna din pragul bucătăriei, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era deja a treia oară când intra peste mine în acea zi, deși îi spusesem clar: „Lasă-mă să gătesc singură azi!”

Totul începuse dimineața, când m-am trezit cu gândul să-i fac o surpriză. Vlad era bucătar-șef la unul dintre cele mai apreciate restaurante din București. Toată lumea îl admira pentru talentul lui, iar eu… eu eram doar Ioana, soția care abia reușea să nu ardă ouăle la micul dejun. Dar azi voiam să-i arăt că pot și eu. Că nu sunt doar „soția bucătarului”, ci cineva care poate pune suflet într-o masă adevărată.

Am început cu supa de pui cu tăieței de casă, rețeta mamei mele. Am frământat aluatul cu mâinile tremurânde, am tăiat legumele cu atenție și am gustat la fiecare pas. Mirosea a copilărie și a iarnă. Apoi am trecut la felul principal: sarmale cu mămăliguță și smântână. Am stat ore întregi să rulez fiecare foaie de varză, să potrivesc umplutura, să le așez una câte una în oala mare de lut.

Când am văzut că Vlad se apropie din nou, am încercat să-l opresc cu un zâmbet:
— Te rog, Vlad, lasă-mă să termin! E surpriza mea pentru tine…
El a ridicat din sprâncene, dar a plecat fără să spună nimic. Am simțit cum inima îmi bate mai tare. Oare chiar era o idee bună?

După-amiaza a trecut între emoții, mirosuri și mici accidente: am scăpat puțin piper pe jos, am ars o clătită pentru desert și am spart o farfurie. Dar nu m-am dat bătută. Am aranjat masa cu fața de masă primită de la bunica, am pus lumânări și am ales cele mai frumoase farfurii.

La ora șapte au sosit prietenii noștri: Radu și Simona, vechi colegi de facultate ai lui Vlad. Toți râdeau și povesteau, iar eu mă simțeam ca un copil care așteaptă nota la examen. Vlad a venit lângă mine în bucătărie și mi-a șoptit:
— Ești sigură că vrei să faci asta?
— Da, Vlad. Azi e rândul meu.

Am adus supa la masă. Toți au gustat și au zâmbit politicos. Vlad a luat o lingură, a sorbit încet și a spus:
— E bună… dar îi lipsește ceva. Poate puțină sare? Și tăiețeii sunt cam groși.
Simona a încercat să detensioneze atmosfera:
— Mie îmi place! Îmi amintește de supa bunicii mele.
Dar eu simțeam cum obrajii îmi ard.

A urmat felul principal. Sarmalele. Vlad le-a tăiat cu furculița, le-a analizat ca pe un preparat la concurs:
— Umplutura e cam uscată… Și varza putea fi mai subțire. Dar apreciez efortul.
Radu a râs:
— Vlad, las-o mai moale! Nu suntem la MasterChef!
Toți au râs, dar mie îmi venea să plâng.

La desert am adus clătitele cu dulceață de vișine. Una era puțin arsă pe margine. Vlad s-a uitat la mine și a oftat:
— Ioana…
Atunci n-am mai rezistat.
— Știi ceva? Poate nu sunt bucătar ca tine! Poate nu știu toate tehnicile tale! Dar azi am vrut doar să-ți arăt că pot. Că mă străduiesc pentru tine! Și tu… tu nu vezi decât greșelile!
S-a lăsat liniște. Prietenii noștri s-au uitat stânjeniți în farfurii.

Vlad s-a ridicat încet de la masă și a venit lângă mine. M-a luat de mână.
— Ioana… îmi pare rău. Sunt atât de obișnuit să caut perfecțiunea în farfurie încât uit ce contează cu adevărat. Azi ai gătit cu sufletul. Și asta e mai important decât orice stea Michelin.

Simona a zâmbit cald:
— Ioana, ai făcut o cină minunată. Nu contează dacă e perfect sau nu. Contează că ne-ai adunat pe toți aici.
Radu a ridicat paharul:
— Pentru Ioana! Pentru curajul ei!

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, dar erau lacrimi de ușurare. Vlad m-a îmbrățișat strâns.
— Hai să gătim împreună data viitoare. Să învățăm unul de la altul.

Seara s-a terminat cu râsete, povești și promisiunea că data viitoare vom face echipă în bucătărie. Am înțeles că dragostea nu stă în perfecțiune, ci în răbdare și în dorința de a crește împreună.

M-am întrebat atunci: Oare câți dintre noi uităm să vedem efortul celuilalt pentru că suntem prea ocupați să căutăm greșeli? Poate ar trebui să ne întrebăm mai des: Ce contează cu adevărat într-o familie?