O greșeală nevinovată și o ușă trântită

— Nu pot să cred, Irina! Ți-am spus clar: nu intra cu pantofii în sufragerie!
Vocea Ancăi răsuna ca un tunet în apartamentul micuț de la etajul patru. M-am oprit în prag, cu plasele grele atârnându-mi de mâini și cu noroiul proaspăt de pe tălpi lăsând urme pe covorul bej, acela pe care îl știam încă din copilărie. M-am uitat la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar tot ce am putut face a fost să-mi mușc buza și să simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine.

— Îmi pare rău, Anca, nu m-am gândit… era ud afară și…
— Nu te-ai gândit niciodată! Mereu faci după capul tău!

Mihai, cumnatul meu, a ieșit din bucătărie cu o privire obosită. Nu a spus nimic, dar am simțit cum mă judecă. Am lăsat plasele jos și am încercat să mă aplec să-mi scot pantofii, dar Anca deja ridica vocea:

— Lasă, nu mai are rost! Covorul e murdar oricum.

M-am ridicat încet, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept. Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria familie, dar acum era altfel. Acum nu mai aveam unde să mă duc.

Totul a început cu două luni în urmă, când firma la care lucram s-a închis peste noapte. Am încercat să mă descurc singură: am vândut bijuterii, am făcut meditații la matematică unor copii din bloc, am renunțat la cafeaua de dimineață și la ieșirile cu prietenele. Dar chiria era prea mare și banii prea puțini. Când am sunat-o pe Anca să-i spun că nu mai am unde sta, mi-a zis doar:

— Vino la noi. Dar să știi că aici avem reguli.

Am acceptat fără să clipesc. Era sora mea mai mare, cea care mă certa când eram mici că nu-mi fac patul sau că uit să sting lumina. Dar și cea care mă apăra când tata ridica vocea sau când mama plângea în bucătărie. Am crezut că va fi ca atunci: greu, dar împreună.

În seara aceea, după incidentul cu pantofii, m-am retras în camera mică de oaspeți. Am stat pe marginea patului și am privit pe geam cum ploaia bătea în sticlă. M-am întrebat dacă nu cumva meritam toate reproșurile. Poate că eram prea visătoare, prea neatentă, prea… eu.

A doua zi dimineață, Anca a intrat fără să bată.

— Irina, te rog să nu mai lași vasele nespălate în chiuvetă. Știi că Mihai pleacă devreme la muncă și are nevoie de ordine.

— Am spălat tot ce am folosit…
— Nu e vorba doar de tine! E vorba de respect!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam scandal. Am dat din cap și am ieșit din cameră. În bucătărie, Mihai își bea cafeaua și citea știrile pe telefon.

— Bună dimineața, Mihai.

— Bună…

A ridicat privirea pentru o secundă, apoi a revenit la ecranul telefonului. M-am simțit invizibilă.

Zilele au trecut greu. Încercam să ajut cât puteam: făceam piața, găteam, spălam rufe. Dar orice făceam părea insuficient. Anca găsea mereu ceva de reproșat: ba că nu am pus hainele corect la uscat, ba că am uitat să șterg masa după cină.

Într-o seară, când Mihai s-a întors acasă mai devreme decât de obicei, i-am auzit vorbind în șoaptă în sufragerie:

— Nu mai pot, Anca. E prea mult pentru mine…
— Ce vrei să fac? E sora mea!
— Da, dar nu suntem asistați sociali!

M-am retras în camera mea și mi-am pus perna pe urechi ca să nu mai aud nimic. Dar cuvintele lor mi-au rămas întipărite în minte.

În weekend, mama ne-a sunat pe amândouă pe video. A încercat să destindă atmosfera:

— Ce faceți, fetelor? V-ați certat iar?

Anca a zâmbit fals:

— Nu, mamă… doar mici neînțelegeri.

Eu nu am spus nimic. Mi-era teamă că dacă deschid gura o să izbucnesc în plâns.

După ce am închis apelul, Anca s-a uitat la mine lung:

— Irina, trebuie să-ți găsești ceva de muncă repede. Nu putem continua așa la nesfârșit.

— Știu… aplic peste tot… dar nu mă sună nimeni…

— Poate ar trebui să accepți orice job, nu doar ce-ți place ție.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. De ce e atât de greu să fii ajutat fără să fii umilit? De ce trebuie ca fiecare gest de sprijin să vină cu o listă lungă de condiții?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate greșelile mele: la pantofii murdari din prima zi, la vasele uitate în chiuvetă, la faptul că nu reușesc să-mi găsesc un rost. Dimineața m-am trezit hotărâtă: nu mai pot sta aici.

Mi-am strâns hainele într-o geantă veche și am lăsat un bilet pe masă:

„Mulțumesc pentru tot. Îmi pare rău pentru necazuri. O să mă descurc.”

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului m-am întâlnit cu vecina de la trei.

— Irina, pleci undeva?

— Da… plec acasă.

Dar adevărul era că nu mai aveam niciun „acasă”.

Acum stau într-o cafenea ieftină și scriu povestea asta pe un caiet vechi. Mă întreb dacă familia chiar înseamnă sprijin necondiționat sau doar obligații mascate sub forma iubirii. Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Câți au simțit că ajutorul vine mereu cu prețul demnității?

Poate voi găsi răspunsul cândva. Sau poate îl aveți voi deja.