O ceartă, două pierderi – povestea unei mame și a prăpastiei dintre generații

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt! Ai depășit orice limită, mamă!
Vocea Ioanei răsuna în apartamentul mic din Drumul Taberei, tăind aerul ca o lamă. Stătea în prag, cu ochii înlăcrimați și obrajii aprinși de furie. Eu, Maria, mama ei, mă simțeam mică și neputincioasă, cu mâinile tremurând pe marginea mesei. În colțul camerei, micuța Ana, nepoțica mea de cinci ani, se juca absentă cu păpușa ei, fără să înțeleagă furtuna care se abătuse peste noi.

— Ioana, te rog… nu așa… hai să vorbim ca două femei mature…

— Nu mai am ce să vorbesc! Mereu trebuie să fie ca tine! Mereu știi tu mai bine! Ai criticat tot ce am făcut, de la cum o cresc pe Ana până la bărbatul pe care l-am ales! Nu mai pot!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu era prima ceartă dintre noi, dar niciodată nu fusese atât de grav. De data asta, Ioana era hotărâtă. Și-a luat copilul de mână și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lor în urechi și cu un gol imens în suflet.

În acea seară, am plâns până târziu. M-am gândit la toate momentele când am încercat să o protejez pe Ioana, când am vrut să o ajut să nu repete greșelile mele. Dar poate că am făcut-o într-un mod greșit. Poate că sfaturile mele au sunat a reproșuri. Poate că dragostea mea a sufocat-o.

A doua zi am încercat să o sun. Mi-a respins apelul. Am trimis mesaje lungi, pline de scuze și rugăminți. Niciun răspuns. Zilele s-au transformat în săptămâni. Am început să merg pe străzile pe care știam că le frecventează, sperând să le văd măcar din depărtare. M-am dus la grădinița Anei, dar educatoarea mi-a spus politicos că nu pot intra fără acordul mamei.

Prietenii mei îmi spuneau să îi dau timp Ioanei. Sora mea, Elena, încerca să mă liniștească:

— Las-o să se liniștească, Maria. Știi cum sunt copiii ăștia tineri… Au nevoie să simtă că au control.

Dar eu nu mai aveam răbdare. Dorul de Ana mă măcina zi și noapte. Îmi lipsea mirosul părului ei, râsul ei cristalin când îi citeam povești sau când îi făceam clătite duminica dimineața.

Într-o zi, am primit o scrisoare recomandată. Era de la avocatul Ioanei: „Vă rugăm să nu mai contactați copilul sau pe mama acestuia fără acordul expres al clientei mele.” Am simțit că mi se rupe inima. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese fiica mea să mă trateze ca pe un pericol pentru propriul ei copil?

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Mi-am amintit de copilăria Ioanei: cât de exigentă eram, cât de mult o împingeam să fie cea mai bună la școală, la pian, la orice făcea. Poate că nu i-am arătat destul că o iubesc necondiționat.

Într-o seară, am găsit curajul să merg la ușa ei. Am bătut încet, cu inima cât un purice. Mi-a deschis soțul ei, Radu.

— Maria… nu cred că e momentul potrivit…

— Te rog… vreau doar să o văd pe Ana…

— Ioana e foarte supărată… Nu vrea să te vadă acum.

Am plecat cu capul plecat, simțindu-mă mai singură ca niciodată. În tramvai, am privit fețele obosite ale oamenilor și m-am întrebat câți dintre ei poartă în suflet astfel de răni ascunse.

Au trecut luni de zile fără nicio veste. De Crăciun am lăsat un cadou la ușa lor: o păpușică îmbrăcată în ie tradițională și o scrisoare pentru Ana: „Bunica te iubește și te așteaptă mereu.” Nu știu dacă a primit-o sau dacă a ajuns direct la gunoi.

Într-o zi de primăvară, m-am întâlnit întâmplător cu vecina lor, doamna Stanciu.

— Vai, Maria… Ana a crescut tare frumos! Seamănă leit cu tine când erai mică!

Mi-au dat lacrimile instantaneu. Sufletul meu tânjea după o îmbrățișare de la nepoata mea.

Am început să merg la psiholog. Doamna Popescu m-a ajutat să văd lucrurile altfel:

— Maria, uneori dragostea noastră poate răni fără să vrem. Poate ar fi bine să îi scrii Ioanei o scrisoare sinceră, fără reproșuri.

Am stat nopți întregi scriind și rescriind acea scrisoare. I-am spus tot ce aveam pe suflet: cât îmi pare rău pentru toate momentele în care am fost prea dură, cât de mult o iubesc și cât de mult îmi lipsește Ana. Am pus scrisoarea în cutia poștală și am așteptat.

Au trecut alte câteva luni până când am primit un mesaj scurt: „Am primit scrisoarea. Îți mulțumesc.” Atât. Dar pentru mine era un început.

Încet-încet, relația noastră s-a dezghețat puțin. Am început să vorbim la telefon din când în când. Despre vreme, despre rețete, despre nimicuri. Dar despre Ana nu pomenea nimic.

Într-o zi, după aproape doi ani de la acea ceartă fatidică, Ioana m-a sunat:

— Mamă… Ana vrea să te vadă. Poți veni sâmbătă?

Am izbucnit în plâns înainte să pot răspunde. Sâmbătă dimineața am ajuns cu sufletul la gură la ușa lor. Ana m-a privit puțin timid la început, dar apoi a alergat spre mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Bunicooo! Mi-a fost dor de tine!

În acel moment am știut că orice rană se poate vindeca dacă există iubire și răbdare.

Acum încerc să nu mai repet greșelile trecutului. Învăț să ascult mai mult și să judec mai puțin. Dar uneori mă întreb: câte familii din România trec prin astfel de rupturi? Cât orgoliu și cât neînțeles ne ține despărțiți unii de alții?

Poate că ar trebui să ne întrebăm mai des: ce e mai important — să avem dreptate sau să fim împreună?