O alegere grea: De ce am decis să nu-i las moștenirea fiului meu

— Nu pot să cred, mamă! Cum să faci așa ceva? Cum să nu-mi lași nimic? Vocea lui Vlad răsuna prin bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe fața lui încruntată. În colțul camerei, Ioana, fiica mea, stătea cu ochii în pământ, încercând să devină invizibilă.

Nu știu dacă există ceva mai greu decât să-ți privești copilul în ochi și să-i spui că nu va primi ceea ce crede că i se cuvine. Dar viața nu e dreaptă și nici eu nu mai sunt femeia naivă care credea că dragostea rezolvă totul. Sunt Maria, am 54 de ani și am crescut doi copii singură, după ce Mihai, fostul meu soț, a plecat cu alta când Vlad avea doar șapte ani. De atunci, pensia alimentară a fost singura noastră plasă de siguranță. Nu era mult, dar era ceva. Am muncit la croitorie zi și noapte, am cusut rochii pentru vecine și am făcut curățenie la școală ca să pun pâine pe masă.

Vlad a fost mereu băiatul meu cel mare, răsfățat fără să vreau, pentru că vedeam în el sprijinul pe care nu l-am avut niciodată. Dar anii au trecut și Vlad s-a schimbat. A început să lipsească de acasă, să vină târziu, să ceară bani fără explicații. Am aflat târziu că se învârtea prin anturaje dubioase, că pierdea bani la păcănele și că uneori împrumuta bani de la oameni pe care nu-i cunoșteam.

— Mamă, ai promis că tot ce ai va fi al nostru! striga el într-o seară când l-am confruntat cu datoriile pe care le făcuse pe numele meu.

— Vlad, nu pot să-ți dau totul dacă știu că vei risipi totul într-o lună! i-am răspuns cu voce stinsă.

— Ești nedreaptă! Ioana e preferata ta! Mereu ai avut grijă de ea mai mult ca de mine!

Ioana plângea în camera ei. Ea era opusul fratelui ei: tăcută, studioasă, mereu cu nasul în cărți. A intrat la facultate la Cluj cu bursă și lucra part-time ca să nu-mi ceară bani. Îmi spunea mereu: „Mamă, nu te stresa pentru mine. Mă descurc.”

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: Vlad făcuse un credit pe numele meu fără să știu. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plâns toată noaptea și m-am întrebat unde am greșit ca mamă. L-am chemat pe Vlad acasă și i-am spus că nu mai pot continua așa.

— Mamă, am nevoie de bani! Dacă nu mă ajuți, o să mă caute oamenii ăia… Nu înțelegi?

— Nu pot să te mai ajut, Vlad. Nu mai am nimic de dat. Și nici casa asta nu va fi a ta dacă nu te schimbi.

A izbucnit într-un râs amar:

— Deci chiar vrei să mă lași pe drumuri? Să-i dai tot Ioanei? Bravo, mamă! Să vezi cum o să te caute ea când o să ai nevoie!

Am simțit că mă sfâșie cuvintele lui. Dar nu puteam să-l las să distrugă tot ce am construit pentru copiii mei. Am vorbit cu un notar și am trecut casa pe numele Ioanei. Vlad a aflat și a venit furios acasă:

— Ești o trădătoare! Nu mai vreau să aud de tine!

A plecat trântind ușa. Zilele au trecut greu. Ioana încerca să mă liniștească:

— Mamă, ai făcut ce trebuia. Vlad are nevoie de ajutor specializat, nu de bani.

Dar eu mă simțeam vinovată. Îmi aminteam serile când îl țineam în brațe pe Vlad și îi promiteam că totul va fi bine. Îmi aminteam cum plângea după tatăl lui și cum îi promiteam că eu nu-l voi părăsi niciodată.

Într-o zi, Vlad m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău pentru tot. Poate ai dreptate… Poate chiar am nevoie de ajutor.

Vocea lui era stinsă, obosită. Am plâns după ce am închis telefonul. Poate că decizia mea l-a făcut să se gândească la viața lui. Poate că l-a salvat.

Acum stau singură în bucătăria asta mică și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă înseamnă să spui „nu” atunci când doare cel mai tare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?