„Nu trebuie să sufăr din cauza crizei financiare a părinților tăi” – Povestea unei familii românești la granița dintre iubire și egoism

— Nu pot să cred că iar mă suni la ora asta! Ce s-a mai întâmplat acum? vocea lui Vlad răsuna tăios în bucătăria noastră mică din Militari, în timp ce eu, cu telefonul lipit de ureche, încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Pe ecranul telefonului pâlpâia numele „Tata”.

— Vlad, te rog… e important. Mama e la spital. Tata nu știe ce să facă. Nu avem bani pentru tratament…

— Nu trebuie să sufăr și eu din cauza crizei financiare a părinților tăi! Ți-am spus de atâtea ori: nu putem să-i ținem pe toți în spate! a izbucnit el, trântind cana de cafea pe masă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Într-o clipă, tot ce crezusem despre căsnicia noastră s-a fisurat. Vlad nu era omul pe care îl cunoscusem acum zece ani, când visam împreună la o viață liniștită, cu copii și seri liniștite la televizor. Acum, fiecare zi era o luptă pentru bani, pentru liniște, pentru puțină înțelegere.

— Tata… tata plânge, Vlad! Nu l-am văzut niciodată așa. Mama are nevoie de operație urgentă. Dacă nu o facem acum…

— Și ce vrei să fac? Să ne vindem apartamentul? Să ne împrumutăm iar la bancă? Să nu mai avem nici noi ce mânca? a continuat el, vocea lui crescând cu fiecare cuvânt.

Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei și am ieșit pe balcon, ca să nu mă vadă fetița noastră, Ilinca. Avea doar șase ani și nu înțelegea de ce mama ei plânge atât de des în ultima vreme.

Am crescut într-o familie modestă din Buzău. Tata a fost mecanic auto toată viața, iar mama a lucrat la o croitorie. Nu ne-a lipsit niciodată dragostea, dar banii au fost mereu puțini. Când am venit la București la facultate, părinții mei au făcut sacrificii uriașe ca să mă țină aici. Acum, când aveau cea mai mare nevoie de mine, mă simțeam neputincioasă.

— Vlad, nu-ți cer să-i ajuți mereu. Dar acum… e vorba de viața mamei mele! am șoptit printre suspine.

El s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți.

— Știi ce? Fiecare are familia lui. Eu am făcut destule compromisuri. Nu vreau să-mi pierd liniștea pentru problemele altora.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând respirația grea a lui Vlad din dormitor și gândindu-mă la copilăria mea. La serile când mama îmi citea povești și la diminețile când tata îmi făcea ceai cu lămâie înainte de școală. Cum puteam să-i las singuri acum?

A doua zi dimineață am plecat la Buzău fără să-i spun nimic lui Vlad. Ilinca a rămas la grădiniță, iar eu am luat primul tren spre casă. În salonul de spital, mama era palidă și slăbită, dar când m-a văzut a zâmbit.

— Nu trebuia să vii, draga mea…

— Cum să nu vin? Ești mama mea! am izbucnit în plâns și am strâns-o în brațe.

Tata stătea într-un colț al camerei, cu ochii roșii de nesomn.

— Medicul zice că trebuie operată cât mai repede… dar costă mult…

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea acestor cuvinte. Am scos telefonul și am început să sun prieteni, rude, colegi de muncă. Unii au putut să ne ajute cu câteva sute de lei, alții doar cu vorbe bune. Dar suma era uriașă pentru noi.

În acele zile am simțit adevărata singurătate. Vlad nu m-a sunat nici măcar o dată. Seara îi trimiteam poze cu Ilinca pe WhatsApp și primeam doar un „ok”.

După o săptămână de nesomn și disperare, am reușit să strângem banii pentru operație. Mama a trecut cu bine peste intervenție, dar relația mea cu Vlad era iremediabil schimbată.

Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta în bucătărie.

— Ai cheltuit tot ce aveam pus deoparte?

— Da. Pentru mama mea. Pentru familia mea! i-am răspuns cu voce tremurândă.

— Și noi ce facem dacă pățește Ilinca ceva? Dacă rămânem fără serviciu?

— Atunci vom lupta împreună! Dar nu pot să trăiesc știind că mi-am abandonat părinții când aveau cea mai mare nevoie de mine!

A urmat o ceartă lungă și dureroasă. Am spus lucruri pe care nu le voi putea lua niciodată înapoi. Vlad mi-a reproșat că pun mereu familia mea pe primul loc, că nu mă gândesc la viitorul nostru. Eu i-am spus că nu pot iubi un om care nu are compasiune pentru cei dragi mie.

Au trecut luni de atunci. Mama se recuperează încet-încet, iar eu încerc să-mi reconstruiesc viața între două lumi: familia din care provin și familia pe care am încercat să o clădesc cu Vlad.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria față de părinți și unde începe loialitatea față de partener? Poate dragostea să supraviețuiască atunci când banii devin mai importanți decât sufletul?