„Nu, nu cumpărăm canapeaua asta. Și nici masa asta!” – cum un credit ipotecar a destrămat familia mea

— Nu, nu cumpărăm canapeaua asta. Și nici masa asta! Ai înțeles? vocea mamei răsună tăios prin apartamentul gol, făcându-mă să tresar. Vlad, soțul meu, se uită la mine cu o privire obosită, încercând să-și ascundă frustrarea. Eu stau între ei, cu catalogul de mobilă în mână, simțind cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință.

De când am semnat contractul pentru apartamentul nostru din Militari, viața mea s-a transformat într-un câmp de luptă. Visam la momentul acesta de când eram copil: să am un loc al meu, să pot alege culoarea pereților, să-mi cumpăr o canapea pe gustul meu. Dar mama nu poate accepta că nu mai sunt fetița ei care ascultă orbește de fiecare sfat.

— Mamă, e apartamentul nostru. Noi plătim rata, noi decidem ce punem în el, încerc să spun pe un ton calm, dar vocea îmi tremură.

— Da? Și cine te-a ajutat cu avansul? Cine a stat nopți întregi să caute oferte? Cine te-a crescut să ai gusturi bune? Nu vreau să arunci banii pe prostii! răspunde ea, ridicând tonul.

Vlad oftează și iese pe balcon. Îl aud cum închide ușa cu un gest scurt. Rămân singură cu mama în sufrageria încă goală, doar cu cutiile de carton și ecoul certurilor noastre.

Nu e prima dată când ne certăm pe tema asta. De când am început amenajarea, fiecare decizie a devenit un front de război: culoarea draperiilor, modelul gresiei, până și poziția patului. Mama vine aproape zilnic „să ajute”, dar ajutorul ei se transformă mereu într-o avalanșă de critici.

— Nu vezi că masa asta e prea mică? Cum o să primești musafiri? Și canapeaua aia… e prea ieftină! O să se rupă după două luni! insistă ea.

— Mamă, nu avem bani pentru tot ce vrei tu. Avem credit pe 30 de ani! îi răspund, simțind cum mi se pune un nod în gât.

— Dacă nu era creditul ăsta nenorocit… Dacă nu vă băgați la datorii, poate vă permiteați ceva mai bun! oftează ea teatral.

Mă simt prinsă între două lumi: cea a părinților mei, unde totul se face „cum trebuie”, și lumea mea nouă, în care vreau să decid singură. Vlad încearcă să mă susțină, dar îl văd cum se retrage tot mai mult. În ultima vreme vorbim tot mai puțin despre viitor și tot mai mult despre rate, facturi și certuri cu mama.

Într-o seară, după ce mama pleacă trântind ușa, Vlad mă ia de mână:

— Nu mai pot așa, Irina. Îmi pare rău, dar simt că nu mai e casa noastră. Parcă trăim cu ea aici.

Îl privesc neputincioasă. Îl iubesc pe Vlad, dar nu pot să-mi rănesc nici mama. Îmi amintesc cum plângea când am plecat la facultate în București și cum mi-a promis că va fi mereu lângă mine. Dar acum prezența ei mă sufocă.

Într-o duminică dimineață, când încercam să montăm mobila din sufragerie, mama apare din nou fără să anunțe. Intră val-vârtej și începe să critice:

— Asta e biblioteca? Vai de capul vostru! Cine v-a păcălit să luați așa ceva?

Vlad explodează:

— Doamnă Maria, vă rog frumos! E casa noastră! Lăsați-ne să facem cum credem!

Mama îl privește ca și cum ar fi un copil obraznic:

— Dacă nu vă convine ajutorul meu, spuneți direct! Poate mă retrag!

Eu izbucnesc în plâns. Mă simt vinovată față de amândoi. Vlad iese din nou pe balcon. Mama oftează și începe să strângă lucrurile ei din bucătărie.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Vlad a început să stea mai mult la serviciu sau la prieteni. Eu am rămas singură cu cutiile nestrânse și cu mesajele mamei care mă întreba dacă am mâncat sau dacă am ales gresia „cum trebuie”.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Vlad despre bani și despre cât de mult se implică mama în viața noastră, el mi-a spus:

— Irina, trebuie să alegi: ori facem noi regulile aici, ori rămâi tu cu mama ta.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum să aleg între omul pe care-l iubesc și femeia care m-a crescut?

Am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă, te rog… trebuie să mă lași să iau deciziile mele. E viața mea acum.

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru tine. Nu vreau să suferi cum am suferit eu…

Dar binele ei nu era același cu binele meu.

În cele din urmă, Vlad a plecat pentru o vreme la părinții lui în Ploiești. Am rămas singură în apartamentul pentru care visam de atâta timp. Mama venea zilnic „să mă ajute”, dar eu simțeam că mă sufoc.

După două luni de tăcere și lacrimi, Vlad s-a întors. Am stat amândoi pe canapeaua „prea ieftină” și am vorbit ore întregi.

— Irina, te iubesc. Dar dacă vrei ca noi doi să fim o familie, trebuie să punem limite. Altfel nu merge.

Am avut curajul să-i spun mamei că nu mai poate veni fără să anunțe și că deciziile legate de casă le luăm doar noi doi. A fost greu — s-a supărat, a plâns, m-a șantajat emoțional. Dar încet-încet a început să accepte.

Acum stau pe aceeași canapea „prea ieftină”, privind masa „prea mică” și mă gândesc cât de greu e uneori să fii adult în fața părinților tăi. Oare chiar putem fi fericiți dacă cei dragi nu ne acceptă alegerile? Sau trebuie să ne rupem puțin câte puțin de trecut ca să ne construim viitorul?