„Nu mai pot, mamă!” – Povestea Mariei, femeia care a uitat să trăiască pentru ea însăși

— Maria, iar nu ai șters bine masa! se aude vocea Cameliei din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din spălatul vaselor și simt cum îmi tremură mâinile. Încerc să nu răspund, să nu fac valuri. Vlad e la muncă, iar nepoțica mea, Ilinca, se joacă pe covor cu păpușile. Mă uit la ea și mă întreb dacă va ajunge vreodată să-și trateze bunica așa.

De doi ani, de când am rămas văduvă și pensia abia îmi ajungea pentru medicamente, Vlad m-a chemat să stau cu ei. „Mamă, nu poți să rămâi singură la țară”, mi-a spus atunci. Am plâns de bucurie și de teamă în același timp. Nu știam ce mă așteaptă.

La început, Camelia părea amabilă. Îmi aducea ceai dimineața și mă întreba dacă am dormit bine. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. „Maria, poți să dai cu mopul în sufragerie?”, „Maria, vezi că trebuie spălate geamurile!”, „Maria, nu ai pus destulă sare în ciorbă.” Fiecare zi a devenit o listă nesfârșită de sarcini. M-am trezit trăind ca o umbră prin casă, mereu atentă să nu deranjez.

Azi dimineață, când am intrat în bucătărie, Camelia stătea cu telefonul în mână și răsfoia rețete pe internet.
— Maria, fă tu supa azi. Eu am treabă la laptop.
— Sigur, Camelia, răspund încet.

Am curățat legumele cu grijă, am pus totul la fiert și am încercat să fac totul ca la carte. Dar când a venit ora prânzului, Camelia a gustat supa și a strâmbat din nas.
— E prea fadă! Nu știu cum găteai tu la țară, dar aici avem pretenții!

M-am simțit mică, invizibilă. Am vrut să-i spun că la țară nu aveam condimente scumpe, dar am tăcut. Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari.
— Bunico, eu vreau supa ta!

Am zâmbit amar și i-am pus un polonic în farfurie. Măcar ea mă iubește, mi-am zis.

După-amiază, în timp ce spălam podeaua din hol, Camelia a venit nervoasă.
— Maria, iar ai lăsat urme! Nu vezi că vine Vlad acasă? Cum crezi că se simte când vede mizerie?

Mi-am mușcat buza de jos ca să nu plâng. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am lăsat mopul jos și am privit-o în ochi pentru prima dată după mult timp.
— Camelia, eu nu sunt menajera casei tale. Sunt mama lui Vlad și bunica Ilincăi. Am venit aici pentru că nu mai puteam sta singură… dar nu ca să fiu sluga voastră.

Camelia a rămas blocată câteva secunde. Nu se aștepta să-i răspund. A dat ochii peste cap și a ieșit trântind ușa.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Ilinca a venit lângă mine și m-a luat de mână.
— Bunico, nu fi tristă! Eu te iubesc!

Am strâns-o la piept și am simțit că mă sufoc de durere și neputință. Când Vlad a venit acasă, Camelia i-a povestit totul pe un ton acuzator.
— Mama ta nu mai vrea să ajute! S-a supărat că i-am zis să spele pe jos!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi.
— Mamă… e adevărat?
— Vlad, eu vă ajut cu drag… dar nu mai pot. Nu mai sunt tânără. Și uneori simt că nu mai sunt decât o povară sau o servitoare aici…

Vlad a oftat adânc și s-a apropiat de mine.
— Îmi pare rău, mamă… N-am vrut niciodată să te simți așa. O să vorbesc cu Camelia.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la anii în care am muncit pe câmp, la bărbatul meu care m-a iubit până la ultima suflare, la serile lungi de iarnă când citeam povești copiilor mei la lumina lămpii. Acum eram aici, într-un apartament mic din București, simțindu-mă străină în propria familie.

A doua zi dimineață, Camelia nu mi-a vorbit deloc. Vlad a plecat devreme la serviciu. Am făcut cafeaua pentru toți și am pus-o pe masă. Ilinca s-a trezit veselă și m-a îmbrățișat.

După ce au plecat toți la grădiniță și serviciu, am rămas singură în casă. M-am uitat în oglindă: riduri adânci, ochi obosiți… Dar undeva în adâncul meu s-a aprins o scânteie de curaj.

Mi-am sunat sora din sat.
— Elena… cred că vreau să mă întorc acasă. Aici nu mai sunt eu…
— Maria, vino! Te aștept cu drag! O să fie bine.

Am început să-mi strâng lucrurile încet-încet. Nu știu dacă Vlad va înțelege sau dacă Ilinca va suferi după mine. Dar știu că nu mai pot trăi așa.

Poate că uneori trebuie să ne alegem pe noi înșine, chiar dacă doare. Poate că sacrificiul nu trebuie să fie fără sfârșit. Oare câte mame ca mine trăiesc umilința asta în tăcere? Voi ce ați face în locul meu?