„Nu apreciezi nimic! Trebuie să strângem cureaua!” – Predica mamei mele, Mariana, către mine și sora mea, Daria

— Nu apreciezi nimic! Trebuie să strângem cureaua, Vlad! Ai impresia că banii cresc în copaci?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Eu, cu ochii în telefon, încercam să ignor privirea ei tăioasă. Sora mea, Daria, stătea la masa din colț, jucându-se absent cu o linguriță. Era o dimineață de sâmbătă, dar tensiunea plutea ca un nor greu peste noi.

— Mamă, e doar o pereche de blugi… Toți colegii mei au haine noi la început de an, am murmurat eu, încercând să-mi ascund frustrarea.

— Și ce dacă? Eu la vârsta ta coseam șosete rupte și nu mă plângeam! Vrei să ajungi ca ei? Să nu știi valoarea muncii?

Daria ridică ochii spre mine și-mi făcu un semn discret să tac. Știa că orice replică ar fi aprins și mai tare focul. Mama era mereu așa: atentă la fiecare bănuț, mereu cu grijă pentru ziua de mâine. Tata plecase în Italia când aveam zece ani și de atunci nu mai știam decât de economii, sacrificii și promisiuni despre un viitor mai bun.

— Vlad, nu înțelegi… Nu e vorba doar de bani. E vorba să nu ajungi să depinzi de alții. Să fii om pe picioarele tale! spuse mama, cu vocea tremurândă.

M-am ridicat brusc de la masă.

— Dar când o să trăim și noi? Mereu e despre „mâine”, niciodată despre „azi”.

Am ieșit pe hol, trântind ușa după mine. Am simțit cum mi se strânge stomacul de furie și neputință. În camera mea, am auzit-o pe mama oftând adânc. Daria a venit după câteva minute.

— Las-o, Vlad. Știi că nu vrea decât să ne fie bine…

— Dar nu vezi că nu trăim deloc? Mereu ne refuzăm orice bucurie. Parcă suntem pedepsiți pentru ceva ce n-am făcut!

Daria s-a așezat lângă mine pe pat.

— Poate că pentru ea asta înseamnă dragoste. Să ne protejeze de lipsuri…

Am tăcut amândoi. În mintea mea se derulau scene din copilărie: cum număram monedele pentru pâine, cum refuzam invitațiile colegilor la film pentru că „nu avem bani de cheltuit”, cum mama își cosea șosetele la lumina becului slab din bucătărie. O iubeam pentru tot ce făcea pentru noi, dar simțeam că mă sufoc.

Seara, când tata a sunat pe WhatsApp din Italia, mama i-a povestit totul.

— Nu știu ce să mai fac cu Vlad. Nu înțelege cât de greu e… Parcă nu-i pasă deloc!

Tata a oftat.

— Lasă-l, Mariana. E tânăr. Și eu am fost ca el… Poate ar trebui să-i mai lăsăm puțin spațiu.

Mama s-a uitat spre mine cu ochii umezi.

— Dacă îi las spațiu, cine îi învață să se descurce?

Am simțit un nod în gât. Poate că nici eu nu înțelegeam totul. Poate că frica ei era mai mare decât a mea.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Mama vorbea puțin, iar eu evitam să cer orice. Daria încerca să fie liantul dintre noi, dar era evident că și ea suferea.

Într-o seară, după ce am venit târziu de la bibliotecă, am găsit-o pe mama stând la masa din bucătărie, cu o listă lungă de cheltuieli în față și lacrimi pe obraji.

— Mamă… ce faci?

S-a șters repede la ochi.

— Nimic… doar încerc să văd cum ne descurcăm luna asta. Factura la gaze a venit mai mare… Și tu vrei blugi noi…

Am simțit o vinovăție apăsătoare.

— Mamă… îmi pare rău. Nu vreau să-ți fie greu din cauza mea.

S-a uitat la mine cu o blândețe obosită.

— Vlad, eu vreau doar să nu vă lipsească nimic. Dar uneori simt că nu știu cum să vă fac fericiți…

M-am apropiat și am îmbrățișat-o. Pentru prima dată după mult timp, am simțit cât de mică și fragilă era mama mea.

— Poate că fericirea nu e doar despre bani sau economii… Poate că avem nevoie să fim împreună și să ne bucurăm de ce avem acum.

A oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Dar mi-e frică să nu vă dezamăgesc.

În acea noapte am stat mult timp treaz, gândindu-mă la toate sacrificiile mamei mele. La visele ei neîmplinite, la anii pierduți între facturi și liste de cumpărături. La dorința mea de a trăi altfel și la teama ei de lipsuri.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o pereche nouă de blugi și un bilet: „Sper să-ți placă. Te iubesc.”

Am plâns în tăcere. Știam că pentru mama acei blugi erau mai mult decât o cheltuială – erau un gest de iubire și renunțare la propriile nevoi.

De atunci am încercat să fiu mai atent la ceea ce contează cu adevărat: la momentele împreună, la micile bucurii care nu costă nimic și la curajul de a vorbi deschis despre temerile noastre.

Uneori mă întreb: oare cum putem găsi echilibrul între grijile pentru viitor și bucuria prezentului? Oare sacrificiul merită dacă uităm să trăim? Voi ce credeți?