Nu am știut că am o fiică până azi, dar nu o voi da niciodată la orfelinat

— Cine ești tu? am întrebat, cu vocea tremurândă, privind fetița care stătea în pragul ușii mele, ținând strâns de mână o femeie pe care nu o mai văzusem de ani de zile. Era o zi obișnuită de joi, mă întorsesem devreme de la serviciu, iar mirosul de ciorbă proaspătă plutea încă în bucătărie. Nu aveam nici cea mai mică idee că viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Sunt Maria, a spus ea, cu ochii mari și verzi, atât de asemănători cu ai mei încât am simțit un fior rece pe șira spinării. Femeia de lângă ea, Irina, fosta mea iubită din facultate, părea la fel de pierdută ca mine.

— E… e fiica ta, Vlad, a rostit Irina încet, evitându-mi privirea. Am simțit cum mi se taie respirația. Soția mea, Ana, tocmai ieșise din dormitor și s-a oprit în loc, cu mâna pe clanță. Tăcerea s-a lăsat grea peste toți.

— Ce glumă proastă e asta? a izbucnit Ana, dar vocea ei era spartă de teamă. Irina a început să plângă. Maria s-a ascuns după fusta ei.

— Vlad… n-am vrut să-ți stric viața. Dar nu mai pot să mă descurc singură. Am cancer. Maria nu are pe nimeni altcineva.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Într-o clipă, toate certitudinile mele s-au spulberat. Aveam o fiică de opt ani despre care nu știusem nimic. Irina era bolnavă. Ana mă privea ca pe un străin.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o pe Irina printre dinți.

— Mi-a fost frică… N-am vrut să te leg de mine. Dar acum nu mai pot… Maria are nevoie de tine.

Ana a izbucnit în plâns și a fugit din casă. Am rămas singur cu două suflete rănite în fața mea: una care avea nevoie de mine și alta care își cerea iertare pentru tăcerea ei.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca un leu în cușcă. M-am gândit la toate momentele din trecut: la serile târzii cu Irina în căminul studențesc, la despărțirea noastră bruscă, la începuturile mele cu Ana. Cum ar fi fost dacă aș fi știut? Cum ar fi fost dacă Irina mi-ar fi spus?

A doua zi dimineață, Ana nu s-a întors acasă. Mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu pot să trec peste asta. Am nevoie de timp.”

Maria stătea pe canapea, cu genunchii la piept și privirea pierdută în televizorul stins. M-am apropiat încet de ea.

— Îți place să desenezi? am întrebat-o timid.

A dat din cap că da.

— Vrei să-mi arăți ceva?

A scos din rucsac un caiet mototolit și mi-a arătat un desen: o casă cu trei persoane la fereastră. Una dintre ele semăna izbitor cu mine.

— Cine sunt aici?

— Eu… mama… și tu. Mama mi-a spus mereu că ai ochii verzi ca ai mei.

Am simțit un nod în gât. Am luat-o ușor în brațe și am simțit cum se strânge la pieptul meu ca și cum ar fi făcut asta dintotdeauna.

Zilele care au urmat au fost un haos total. Irina a rămas internată la spital pentru tratament. Eu am încercat să mă descurc cu Maria: să-i fac pachet pentru școală, să-i citesc povești seara, să-i ascult fricile și dorințele. Ana nu răspundea la telefon. Mama mea a venit să mă ajute, dar era vizibil tulburată.

— Vlad, ce-ai de gând să faci? Nu poți crește singur un copil! Și Ana? Ce vei face dacă nu se mai întoarce?

— Nu știu, mamă… Nu pot s-o las pe Maria singură. E copilul meu!

Vecinii au început să vorbească. La magazinul din colț am auzit două femei șoptind:

— Ai văzut? Vlad are o fată! Cine știe ce-a făcut…

M-am simțit judecat la fiecare pas. La serviciu, șeful m-a chemat la el:

— Vlad, ai probleme acasă? Să știi că dacă ai nevoie de timp liber…

Am dat din cap că nu, dar adevărul era că nu mai știam cine sunt sau ce vreau.

Într-o seară, Ana s-a întors acasă. Era palidă și obosită.

— Nu pot să te urăsc pentru ceva ce nu ai știut… Dar nici nu pot să trăiesc cu minciuna asta între noi. Ai un copil cu altcineva, Vlad! Cum crezi că putem merge mai departe?

— Ana… nu am știut! Dacă aș fi știut…

— Dar acum știi! Și trebuie să alegi: eu sau ea!

Am simțit cum mă sfâșie pe dinăuntru. Cum poți alege între soția ta și propriul copil?

În acea noapte am stat lângă patul Mariei și am privit-o cum doarme. M-am gândit la Irina, la boala ei, la copilul care avea nevoie de mine mai mult decât oricând.

A doua zi dimineață i-am spus Anei:

— Nu pot s-o las pe Maria singură. E sânge din sângele meu. Dacă vrei să pleci, n-o să te opresc… Dar eu rămân aici pentru ea.

Ana a plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut luni de atunci. Irina s-a stins într-o dimineață ploioasă de martie. Maria a rămas cu mine. Am învățat împreună să fim familie: eu – tată singur, ea – copil rătăcit printre două lumi.

Uneori mă uit la poza Anei și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Alteori mă uit la Maria și știu că n-aș fi putut face altfel.

Viața nu e niciodată dreaptă sau simplă. Dar oare câți dintre noi ar avea curajul să aleagă dragostea necondiționată atunci când totul se destramă?