Noaptea în care mi-am alungat fiul și nora din casă

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea mea a răsunat spartă prin sufrageria mică, cu pereții galbeni, tapetați cu poze vechi de familie. Irina s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii mari, iar Vlad a rămas nemișcat, cu mâinile strânse pe genunchi. Era trecut de miezul nopții și încă o dată ne certam pentru bani, pentru facturi, pentru lipsa de respect care se adunase între noi ca un nor gros de praf.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Eu, Maria, femeie trecută de cincizeci de ani, văduvă de aproape un deceniu, am crescut singură un băiat. L-am crescut cu dragoste, cu sacrificii, cu nopți nedormite și zile în care nu-mi permiteam nici măcar o pâine proaspătă. Totul pentru el. Și acum, după ce l-am primit pe el și pe Irina în apartamentul meu mic din Drumul Taberei — „doar până își găsesc ceva al lor”, mi-au spus — mă simțeam ca o străină în propria casă.

— Mama, exagerezi! — a ridicat Vlad tonul. — Ești mereu nemulțumită! Parcă nu-ți convine nimic din ce facem!

Irina a oftat teatral și a început să strângă niște haine aruncate pe fotoliu. — Poate ar trebui să ne căutăm altceva, Vlad. Nu putem trăi mereu sub regulile mamei tale.

Acele cuvinte au fost ca o palmă peste obraz. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Irina îmi vorbea așa. De când s-au mutat la mine, totul s-a schimbat. Nu mai aveam liniște. Ba găseau motive să nu plătească întreținerea la timp, ba aduceau prieteni gălăgioși fără să mă anunțe, ba îmi reproșau că sunt „prea băgăcioasă”.

Într-o seară, i-am găsit certându-se în bucătărie pentru că Vlad cheltuise banii de chirie la pariuri sportive. Am încercat să intervin, dar Irina mi-a spus sec: — Nu e treaba dumneavoastră! — iar Vlad m-a privit cu ochi goi, de parcă nu eram mama lui.

Am tăcut mult timp. Am înghițit multe. Dar în acea noapte, când am văzut cum Irina își aruncă hainele într-o sacoșă și Vlad mă privește ca pe un dușman, ceva s-a rupt în mine.

— Vreau să plecați! Acum! — am spus cu o voce pe care nu o recunoșteam. — Vreau liniște în casa mea! Vreau să pot respira fără să mă simt vinovată că exist!

Vlad s-a ridicat încet. — Serios? Ne dai afară? Pe noi?

— Da. Și vreau cheile. Acum.

A fost o liniște apăsătoare. Irina a început să plângă, dar nu era plânsul acela sincer, ci mai degrabă un reproș mut adresat lui Vlad. El a scos cheile din buzunar și mi le-a pus pe masă fără să spună nimic.

— O să-ți pară rău! — a șoptit Irina printre dinți.

— Poate… — am răspuns eu cu glas stins.

Au plecat fără să privească înapoi. Ușa s-a trântit și am rămas singură în apartamentul care părea brusc prea mare și prea gol. M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca atunci când l-am pierdut pe soțul meu.

Au trecut câteva zile de atunci. Merg la serviciu ca un robot, mă întorc acasă și mă uit la pereții goi. Vecina mea, doamna Stanciu, m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus doar că „au plecat”. Nu am avut puterea să povestesc totul.

Noaptea mă trezesc speriată, cu gândul că poate am greșit. Că poate o mamă nu ar trebui niciodată să-și alunge copilul din casă. Dar apoi îmi amintesc toate momentele în care am fost umilită în propria casă, toate serile în care am adormit plângând în pernă ca să nu mă audă nimeni.

Azi dimineață am găsit pe masă o fotografie veche: eu cu Vlad la mare, el avea vreo șase ani și râdea cu gura până la urechi. Am plâns din nou. Mi-e dor de băiatul acela mic care venea la mine cu palmele murdare de nisip și mă striga „mama”.

Poate că am făcut bine să pun o limită. Poate că dragostea nu trebuie să fie mereu sacrificiu fără margini. Dar oare Vlad va înțelege vreodată cât m-a durut? Oare va veni vreodată să-mi spună „iartă-mă”? Sau am pierdut totul pentru totdeauna?

Uneori mă întreb: cât poate duce o inimă de mamă înainte să se frângă? Și dacă dragostea adevărată nu înseamnă uneori să spui „ajunge”?