„N-ai copii, deci ajut-o pe mama!” – Cum un telefon mi-a dat viața peste cap

— Nu înțeleg de ce trebuie să fiu mereu eu cea care renunță, am șoptit în timp ce țineam telefonul strâns în mână, cu degetele încleștate de parcă aș fi putut strivi toată nedreptatea lumii. Vocea lui Sorin, soțul meu, răsuna încă în urechi: „Lavinia, tu nu ai copii, ai timp. Ajut-o pe mama, te rog. Noi ceilalți avem familii de crescut.”

Era o seară de martie, ploua mărunt, iar în bucătăria noastră mirosea a ciorbă de legume și a oboseală. M-am uitat la calendarul de pe perete: încă o zi bifată, încă o zi în care nu eram decât „cea fără copii”, „cea disponibilă”, „cea care trebuie să ajute”.

Soacra mea, doamna Elena, fusese diagnosticată cu demență incipientă. O femeie cândva puternică, acum se rătăcea prin propriile amintiri. Familia lui Sorin s-a adunat la sfat: fratele lui, Mihai, are trei copii mici; sora lui, Camelia, e mereu ocupată cu serviciul și fetița ei. Eu? Eu nu aveam copii. Deci eu eram soluția.

— Lavinia, tu stai acasă, nu? a întrebat Camelia la telefon, cu vocea aceea dulceagă care ascundea o hotărâre de fier.
— Lucrez de acasă, nu stau degeaba, am răspuns eu, încercând să-mi păstrez calmul.
— Da, dar poți să-ți faci programul cum vrei. Mama are nevoie de cineva aproape. Nu poți să refuzi familia.

Așa a început totul. Într-o săptămână m-am mutat la doamna Elena. Casa ei mirosea a naftalină și a vechi, iar pereții erau plini de poze cu nepoți și copii. Niciuna cu mine.

Primele zile au fost un haos: doamna Elena uita cine sunt, mă întreba de ce nu merg la școală sau dacă am făcut temele. Într-o noapte m-a trezit țipând după soțul ei mort de zece ani. Am plâns în baie, cu apa curgând peste mâini ca să-mi acopere suspinele.

Sorin venea rar. Îmi spunea la telefon:
— Ești minunată că faci asta pentru noi. Știi că te iubesc.
Dar vocea lui era grăbită, mereu pe fugă între serviciu și copiii altora.

Într-o zi, Mihai a venit să aducă niște medicamente.
— Ești norocoasă că nu ai copii. Ai timp pentru toate.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Norocoasă? am întrebat încet. Crezi că asta e noroc?
El a ridicat din umeri:
— Fiecare cu norocul lui.

Seara aceea am petrecut-o scriind într-un jurnal pe care îl ascundeam sub pernă:
„Nu știu cine sunt. Sunt Lavinia sau doar o umbră care are grijă de o altă umbră? Dacă nu am copii, nu merit și eu să trăiesc pentru mine?”

Zilele au început să semene una cu alta: medicamente la ore fixe, plimbări scurte prin parc, discuții repetitive cu doamna Elena despre trecutul ei glorios. Îmi povestea despre cum l-a crescut pe Sorin singură după ce soțul ei a murit la mină. O ascultam și mă întrebam dacă și ea s-a simțit vreodată atât de singură printre ai ei.

Familia venea doar duminica la masă. Atunci toți erau zâmbitori, aduceau prăjituri și vorbeau tare despre cât de greu e să fii părinte în ziua de azi. Nimeni nu mă întreba cum mă simt sau dacă mai pot.

Într-o seară, după ce doamna Elena a adormit devreme, Sorin m-a sunat:
— Lavinia, știu că e greu… Dar e mama mea. Nu pot să o las singură.
— Dar eu? Eu cine sunt pentru tine? Pentru voi?
A tăcut câteva secunde.
— Ești soția mea… Ești parte din familie.
— Sau doar cea care rezolvă problemele familiei?

Am început să mă gândesc la viața mea înainte de toate astea: aveam prietene, mergeam la teatru, citeam până târziu. Acum eram doar o prelungire a nevoilor altora.

Într-o dimineață, doamna Elena m-a privit lung și mi-a spus:
— Tu ai avut copii?
— Nu…
— Păcat… Copiii dau sens vieții.
Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns până mi s-au uscat ochii.

Într-o zi am primit un mesaj de la o veche prietenă:
„Ce mai faci? Mi-e dor de tine.”
Am vrut să-i răspund că nu mai știu cine sunt.

Seara aceea am petrecut-o privind pozele din casa doamnei Elena. M-am întrebat dacă vreodată cineva va pune o poză cu mine pe perete sau dacă voi rămâne mereu invizibilă.

Într-un final, după luni de zile în care am fost „ajutorul”, „femeia fără copii”, „cea disponibilă”, am avut curajul să-i spun lui Sorin:
— Vreau să mă întorc acasă. Vreau să trăiesc și pentru mine.
El m-a privit uimit:
— Dar mama…
— Mama ta are nevoie de familie, nu doar de mine. Și eu am nevoie de mine.

Nu știu ce va urma. Poate mă vor judeca. Poate mă vor uita. Dar pentru prima dată după mult timp simt că respir din nou.

Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc viețile altora doar pentru că „au timp”? Câte dintre noi ne pierdem identitatea printre așteptările celor din jur?