Moștenirea pe care mama a refuzat-o: Povestea unei alegeri care ne-a schimbat familia

— Nu pot să cred, mamă! Cum să renunți la moștenire? Ai văzut în ce situație suntem!
Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Stăteam în bucătăria mică a socrilor mei din Ploiești, cu Alexandru, fratele meu mai mic, ascultându-ne discuția cu respirația tăiată. Mama, calmă ca întotdeauna, își freca mâinile una de alta, semn că era la fel de tensionată ca mine.

— Irina, nu e totul despre bani. Elvira are nevoie mai mare decât noi. Tu ai un soț care te sprijină, ai unde sta, chiar dacă nu e ușor. Ea… uite cum trăiește cu toți în două camere.

Am simțit cum mă sufoc. De trei ani stăteam cu socrii, încercând să punem deoparte pentru un avans la apartament. Soțul meu, Vlad, lucra peste program la service-ul auto, iar eu făceam naveta la București pentru jobul de contabilă. Alexandru era încă la liceu și avea nevoie de sprijinul nostru. Nu era viață ușoară.

— Dar noi? Noi nu contăm?
Mama a oftat adânc.
— Irina, tu ai puterea să treci peste orice. Știu că poți. Elvira… dacă nu o ajutăm acum, nu știu ce se va alege de ea și de copii.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de februarie mi-a tăiat respirația. M-am uitat la blocurile cenușii din jur și m-am întrebat: oare chiar meritam să fiu pusă pe locul doi?

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și mama a crescut. Vlad încerca să mă liniștească:

— Las-o, Irina. Poate știe ea ceva ce noi nu știm. Până la urmă, e sora ei.

Dar eu nu puteam să accept. În fiecare seară, când mă întorceam acasă și îi vedeam pe socrii mei ocupând sufrageria, iar noi înghesuiți în camera mică cu Alexandru, simțeam că mă sufoc. Fratele meu era tot mai retras; îl vedeam cum se uită pe ascuns la anunțuri de joburi part-time ca să nu ne fie povară.

Într-o duminică, am primit un telefon neașteptat de la mătușa Elvira.

— Irina, draga mea… Nu știu cum să-ți mulțumesc pentru ce a făcut mama ta. Dacă vreodată ai nevoie de ceva… orice…

Vocea ei era plină de emoție. Am simțit un nod în gât.

— Să nu-ți faci griji, mătușă. Sincer… nici nu știu ce să zic.

— Dacă vrei să vii cu Vlad și cu Alexandru la noi la masă duminica viitoare… fac sarmale! Copiii abia așteaptă să vă vadă.

Am acceptat din politețe, dar în sufletul meu eram încă furioasă.

Duminica următoare am ajuns la apartamentul lor din cartierul Nord. Erau toți acolo: verișorul meu Radu cu soția lui, copiii lor gălăgioși și mătușa Elvira care ne-a întâmpinat cu ochii în lacrimi.

— Voi sunteți familia mea adevărată! Fără mama ta… nu știu ce m-aș fi făcut!

Am stat toți la masă, înghesuiți, dar atmosfera era caldă. Copiii alergau printre picioarele noastre, iar Radu povestea cum încearcă să-și găsească un al doilea job ca să poată plăti ratele la bancă.

La plecare, Elvira m-a tras deoparte.

— Irina, știu că ți-e greu. Și eu am fost supărată pe mama ta când eram tânără… Dar sacrificiile astea ne țin împreună. Dacă ai nevoie vreodată să stai aici sau să te ajut cu Alexandru… ușa mea e deschisă.

Am plecat acasă cu inima mai ușoară. Pentru prima dată am simțit că nu suntem singuri.

În următoarele luni, lucrurile au început să se schimbe încet-încet. Alexandru a luat bacul cu note mari și a intrat la facultate în București. Radu a reușit să obțină un job mai bun și ne-a recomandat și lui Vlad un post la firma unde lucra el. Cu banii strânși și cu ajutorul unui credit Prima Casă, am reușit să cumpărăm un apartament micuț aproape de părinții mei.

Mama venea des pe la noi și mereu aducea ceva: o plăcintă caldă sau legume din grădina Elvirei.

— Vezi? Familia e tot ce contează — îmi spunea ea zâmbind.

Acum, când mă uit în urmă, îmi dau seama că gestul mamei a fost mai mult decât un sacrificiu financiar. A fost o lecție despre generozitate și despre cum uneori trebuie să pierzi ceva ca să câștigi mult mai mult.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ar fi avut curajul să facă același lucru? Și dacă da… am fi avut răbdarea să vedem binele care vine dintr-un gest aparent nedrept?