Moștenirea care ne-a despărțit: Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred, Rareș! Cum adică „casa e a mea”? Tatăl nostru a spus mereu că totul se împarte la doi!

Vocea mi se frânge în timp ce mă uit la fratele meu mai mic, Rareș, care stă pe canapeaua din sufrageria casei părintești, cu actele în mână. Încă miroase a tămâie de la parastasul de șapte zile. Pe masă, printre farfuriile cu colivă și paharele cu vin, stă testamentul. Un simplu teanc de hârtii care a reușit să ne despartă mai tare decât orice ceartă din copilărie.

— Uite ce scrie aici, Ilinca. Tata a lăsat casa pe numele meu. Nu am ce să fac, nu e vina mea, spune Rareș, evitându-mi privirea.

Îmi simt inima bătând nebunește. Îmi amintesc cum tata îmi spunea mereu: „Voi sunteți tot ce am mai scump. Vreau să fiți uniți, orice ar fi.” Dar acum, după ce mama s-a dus și tata i-a urmat, mă simt mai singură ca niciodată. Și mai trădată.

Nu pot să nu mă gândesc la toate serile în care am stat lângă tata, după ce mama a murit. Eu eram cea care îi aducea medicamentele, îi făcea cumpărăturile, îi gătea mâncarea preferată — ciorba de perișoare și plăcinta cu mere. Rareș venea rar, doar la sărbători sau când avea nevoie de bani. Tata nu părea să observe diferența. Sau poate că da, dar nu voia să recunoască.

— Rareș, tu știi cât m-am chinuit cu tata în ultimii ani? Tu știi câte nopți am stat trează lângă el când avea febră? Tu ai venit doar când ți-a convenit!

Rareș oftează și se ridică brusc:

— Ilinca, nu vreau să ne certăm. Asta a fost dorința lui. Poate că a avut motivele lui…

Motivele lui? Ce motive ar fi putut avea să mă lase pe dinafară? Să mă facă să mă simt ca o străină în propria casă? Mă uit la pereții plini de fotografii — eu și Rareș la mare, eu cu tata la serbarea de la grădiniță, mama zâmbind larg la masa de Crăciun. Toate amintirile astea par acum false, ca și cum ar fi aparținut altei familii.

Nu pot să mă abțin și izbucnesc:

— Știi ce? Ia-ți casa! Dar să nu te aștepți să mai fim frați după asta!

Ies trântind ușa și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Merg pe stradă fără țintă, cu gândurile răvășite. Cum a putut tata să facă asta? De ce nu mi-a spus nimic? De ce nu mi-a lăsat nici măcar o scrisoare?

În zilele următoare încerc să aflu răspunsuri. Merg la notarul care a redactat testamentul. O doamnă în vârstă, cu ochelari groși, mă privește cu compasiune:

— Domnișoară Ilinca, tatăl dumneavoastră a venit singur aici. A spus că vrea ca Rareș să primească totul pentru că…

Se oprește și caută ceva printre hârtii.

— …pentru că „Ilinca se descurcă singură, e puternică. Rareș are nevoie de un sprijin.”

Mă prăbușesc pe scaun. Deci asta era? Tata m-a considerat mereu „puternică”, cea care nu are nevoie de nimic? Dar oare nu meritam și eu un semn de recunoștință pentru tot ce am făcut?

Ajung acasă și găsesc un mesaj de la Rareș:

„Ilinca, știu că e greu. Nu vreau să pierdem legătura. Hai să vorbim.”

Îl ignor zile întregi. În mine se dă o luptă între dorința de dreptate și nevoia de familie. Prietena mea cea mai bună, Simona, mă sună:

— Ilinca, nu lăsa banii să vă despartă! Știi câte familii s-au distrus așa? Poate ar trebui să-l asculți pe Rareș…

Dar cum să-l ascult când simt că mi s-a făcut o nedreptate atât de mare?

Trec săptămâni în care nu vorbesc cu nimeni din familie. Mă izolez în apartamentul meu mic din Militari și încerc să-mi văd de viață. Dar peste tot mă urmăresc amintirile: mirosul de cozonac din copilărie, râsul mamei, vocea caldă a tatei.

Într-o zi primesc o scrisoare de la Rareș. O citesc cu inima strânsă:

„Ilinca,
Știu că ești supărată pe mine și ai tot dreptul. Nici eu nu înțeleg de ce tata a făcut asta. Dar vreau să știi că nu vreau casa fără tine. Hai să găsim o soluție împreună. Poate vindem și împărțim banii sau poate locuiești tu aici când ai nevoie… Nu vreau să te pierd.”

Lacrimile îmi curg din nou pe obraji. Îmi dau seama că nu casa contează cel mai mult, ci faptul că am rămas singuri pe lume — eu și Rareș.

Îl sun tremurând:

— Rareș… hai să ne vedem.

Ne întâlnim în fața casei părintești. Ne uităm unul la altul ca doi străini care încearcă să-și amintească cine au fost odată.

— Îmi pare rău, Ilinca…
— Și mie…

Stăm pe bancă în curte și vorbim ore întregi despre copilărie, despre părinți, despre greșelile lor și ale noastre.

— Poate că tata n-a știut cum să ne spună ce simte… Poate că a greșit… Dar noi putem alege altfel.

Rareș îmi întinde mâna și simt că o parte din povara mea se ridică.

Moștenirea ne-a despărțit pentru o vreme, dar poate că tot ea ne va aduce împreună dacă alegem iertarea.

Mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem familia pentru niște hârtii? Merită oare să sacrificăm legătura dintre frați pentru o casă sau niște bani?