Moștenirea care a sfâșiat familia: Povestea mea despre lăcomie, iubire și trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorin! Ai mințit-o pe mama până în ultima clipă!
Vocea Ancăi răsuna în sufrageria mică, tapetată cu fotografii vechi, în timp ce eu stăteam neputincioasă între ea și soțul meu. Era o seară de martie, friguroasă, iar afară ploua mărunt, ca și cum cerul plângea pentru noi. Pe masa dintre noi, testamentul soacrei mele, doamna Maria, zăcea ca o sentință.

Nu-mi imaginam că viața mea liniștită dintr-un cartier modest din Ploiești avea să se transforme într-un coșmar după moartea ei. Maria fusese o femeie puternică, cu ochi blânzi și mâini muncite. M-a primit în familie cu brațele deschise, deși nu eram fata pe care și-o dorise pentru fiul ei. Dar după ani de zile, ajunsesem să o iubesc ca pe propria mea mamă.

Totul s-a schimbat în ziua în care notarul ne-a chemat să deschidem testamentul. Eram acolo: eu, Sorin — soțul meu, Anca — sora lui mai mică, și unchiul Viorel, fratele Mariei. Am simțit cum aerul s-a rarefiat când notarul a citit cu voce monotonă: „Las apartamentul din strada Lalelelor fiului meu Sorin și soției sale, Irina. Restul bunurilor se vor împărți între Anca și Viorel.”

Anca a izbucnit în plâns. „Nu se poate! Mama mi-a promis mie apartamentul! Cum să-l lase Irinei? Tu ai convins-o, Sorine! Știu că tu ai pus-o să schimbe testamentul!”

Sorin a încercat să o liniștească: „Anca, nu e adevărat. Mama a decis singură. Știi că am avut grijă de ea în ultimii ani…”

Dar Anca nu voia să audă. S-a ridicat brusc și a trântit ușa. În acel moment am simțit cum ceva s-a rupt între noi. O fisură adâncă, imposibil de reparat.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune tot mai rar. Anca nu mai răspundea la mesaje, iar unchiul Viorel ne privea cu suspiciune la fiecare întâlnire. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? S-au certat pe moștenire… Ce rușine!”

Sorin se închidea tot mai mult în el. Îl găseam noaptea pe balcon, fumând în tăcere. „Irina, nu mai suport. Parcă nu mai am familie…”

Încercam să-l liniștesc, dar nici eu nu mai dormeam bine. Mă simțeam vinovată, de parcă eu aș fi fost cauza tuturor necazurilor. Într-o zi, Anca a venit la ușa noastră cu ochii roșii de plâns.

— Vreau să vorbim, Irina. Fără Sorin.

Am invitat-o în bucătărie. A stat mult timp tăcută, jucându-se cu inelul de pe deget.

— Știi… mama mi-a spus mereu că tu ești mai puternică decât mine. Că tu vei ști să ai grijă de Sorin. Dar nu pot să accept că mi-a luat tot ce aveam… Apartamentul ăla era amintirea copilăriei mele.

Am simțit un nod în gât.

— Anca, nu am cerut nimic. Dacă vrei apartamentul, putem găsi o soluție…

— Nu vreau milă! Vreau doar să știu de ce mama a făcut asta…

Nu am avut răspunsuri. Doar lacrimi.

Lunile au trecut și conflictul s-a adâncit. Unchiul Viorel a început să ceară bani pentru orice reparație la casa bătrânească din sat. „Dacă tot ați luat apartamentul, măcar ajutați-mă cu ceva!”

Sorin s-a certat rău cu el într-o duminică după slujbă.

— Nu mai vreau să aud de nimeni! Toți ne vor doar banii!

Eu încercam să țin familia unită, dar eram prinsă între două focuri. Prietenele mă sfătuiau:

— Las-o pe Anca să-și vadă de viața ei! Nu poți mulțumi pe toată lumea!

Dar eu nu puteam. Îmi era dor de serile când stăteam toți la masă, râdeam și povesteam despre vremurile bune.

Într-o zi am găsit o scrisoare de la Maria, ascunsă într-o carte veche:

„Irina dragă,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Să nu lași banii să vă despartă. Am ales cum am crezut că e mai bine pentru voi toți. Iart-o pe Anca dacă va fi supărată. Și ai grijă de Sorin…”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Am sunat-o pe Anca și i-am citit rândurile Mariei.

A venit la noi și am stat împreună până târziu în noapte, vorbind despre copilărie, despre mama ei și despre cât de mult ne lipsește tuturor.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim din nou o familie unită. Dar știu că moștenirea Mariei ne-a arătat cât de fragil e tot ce credeam că e veșnic.

Mă întreb uneori: oare merită să pierzi oameni pentru niște ziduri și niște bani? Ce rămâne când dragostea e umbrită de lăcomie?