„Mamă, unde s-au dus banii?” – Povestea unei veri care mi-a schimbat viața

— Mamă, de ce nu au mâncat copiii nimic cald azi? Am lăsat bani suficienți!
Vocea mea tremura, undeva între furie și neputință, în timp ce mă uitam la farfuriile aproape goale de pe masa din bucătăria veche a casei de la țară. Era deja a treia zi când îi găseam pe Vlad și Ilinca, copiii mei, ronțăind biscuiți uscați și mere vechi, în loc să-i văd cu obrajii rumeni după o ciorbă aburindă sau o tocăniță ca la mama acasă.

Mama, cu umerii aduși și privirea pierdută, încerca să-și găsească cuvintele. — Am făcut ce-am putut, Ana… N-au vrut să mănânce. Au zis că nu le e foame.

Nu era prima dată când o prindeam cu jumătăți de adevăr. Dar acum era altceva: tata murise de doar câteva luni, lăsându-ne moștenire nu doar pământurile acelea frumoase de la marginea pădurii, ci și o responsabilitate uriașă. Vara asta trebuia să fie despre vindecare, despre reconectare cu rădăcinile. În schimb, simțeam cum totul se destramă sub ochii mei.

M-am așezat lângă copii pe banca din curte. Ilinca își ținea genunchii la piept și se uita la mine cu ochi mari. — Mami, când vine pizza?

Am zâmbit amar. — Nu vine pizza aici, puiule. Bunica ar fi trebuit să vă facă ceva bun.

Vlad, mereu mai tăcut, a șoptit: — Bunica zice că nu mai are bani.

M-am ridicat brusc și am intrat din nou în casă. Mama stătea la masă, jucându-se cu colțul unei batiste. — Mamă, ți-am lăsat 1.500 de lei pentru mâncare! Unde sunt banii?

A izbucnit în plâns. — Nu înțelegi… Totul e scump acum. Și… am avut niște datorii la farmacie. Am luat medicamente pentru mine și pentru vecina Maria, că nu avea cine s-o ajute…

Am simțit cum mi se strânge inima. — Dar copiii? Ei ce vină au?

— Ana, eu nu pot să vă spun tot timpul cât de greu îmi e. Voi veniți aici doar vara și credeți că totul merge ca pe roate. Dar eu… eu mă descurc cum pot.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am ieșit afară și am început să plâng în grădină, printre tufele de zmeură pe care tata le plantase cu ani în urmă. Îmi aminteam verile copilăriei mele: mama făcea borș de găină, plăcinte cu brânză, iar eu alergam desculță prin iarbă. Acum totul părea atât de departe…

Seara, când copiii dormeau deja, am încercat să vorbesc din nou cu mama.

— Mamă, nu vreau să te judec. Dar trebuie să-mi spui adevărul. Ce se întâmplă cu banii?

— Ana… după ce a murit taică-tu, au început să vină facturi peste facturi. Am plătit impozitul pe terenuri, am dat la primărie pentru niște acte… Și apoi… am ajutat-o pe vecina Maria că era bolnavă rău. Mi-a fost rușine să-ți cer mai mulți bani.

— Dar copiii mei? Ei sunt prioritatea ta acum!

Mama a izbucnit: — Știi cât mă doare să nu pot să le dau ce trebuie? Dar nu mai am putere… M-am trezit singură cu toate pe cap!

Am simțit un val de vinovăție. Poate că nici eu nu fusesem atentă la semnele de oboseală ale mamei. Poate că mă mințisem că totul e bine doar pentru că voiam să cred asta.

A doua zi dimineață am mers împreună la piață. Mama număra fiecare leu cu grijă, cumpărând doar strictul necesar: cartofi, ceapă, un pui mic și câteva ouă. Pe drum spre casă mi-a spus încet:

— Ana, nu vreau să te superi pe mine. Dar uneori trebuie să aleg între a plăti lumina sau a cumpăra carne.

Am privit-o altfel atunci: nu ca pe mama puternică din copilăria mea, ci ca pe o femeie obosită, copleșită de griji și singurătate.

Seara am gătit împreună o supă simplă. Copiii au mâncat cu poftă și au râs din nou în curte. Mama îi privea cu ochii umezi.

— Îmi pare rău că v-am dezamăgit…

— Nu ne-ai dezamăgit, mamă. Doar că trebuie să fim sinceri unii cu alții.

În zilele următoare am început să facem planuri: să vindem o parte din terenuri ca să avem bani pentru întreținere; să ne ajutăm mai mult unii pe alții; să nu mai ascundem problemele sub preș.

Dar rana rămânea acolo: sentimentul că uneori cei dragi suferă în tăcere și noi nu vedem nimic.

Acum mă întreb: câți dintre noi își cunosc cu adevărat părinții? Câți știm prin ce trec ei când rămân singuri? Și câți copii cresc fără să știe că bunicii lor fac sacrificii uriașe doar ca ei să aibă o copilărie frumoasă?