Lupta pentru casa bunicului: „Ne-am sacrificat pentru el, dar tot ei au primit totul” – povestea unei familii destrămate de moștenire

— Nu pot să cred că a plecat… Nu pot! am șoptit, cu ochii în lacrimi, în timp ce țineam telefonul la ureche și ascultam suspinele Marei. Era o dimineață gri, cu ploaie măruntă, iar camera bunicului era încă plină de mirosul ceaiului de tei pe care i-l făceam în fiecare seară. Îmi amintesc cum, cu doar o zi înainte, îi schimbasem pijamaua și îi povestisem despre copilăria mea, despre cum mă învăța să pescuiesc pe malul Oltului. El zâmbea slab, dar ochii îi erau calzi, plini de recunoștință.

— Tu ești sufletul meu, Ilinca, să nu uiți asta niciodată, îmi spusese, strângându-mi mâna cu putere.

Acum, totul era tăcere. Mara a venit la casa bunicului abia după ce a aflat vestea, la fel ca și ceilalți veri, Radu și Sorina, care nu mai trecuseră pe la el de luni de zile. În ultimii ani, doar eu și mama ne ocupasem de el – îi făceam cumpărăturile, îi găteam, îi dădeam medicamentele, îi schimbam pansamentele când rănile de la diabet îi făceau viața un chin. Restul familiei apărea doar la Crăciun, cu cozonaci și poze pentru Facebook, apoi dispăreau, lăsându-mă să strâng singură cioburile unei bătrâneți triste.

La înmormântare, Mara plângea teatral, iar Sorina își făcea cruce cu gesturi largi, de parcă ar fi vrut să vadă tot satul cât de afectată e. Radu, mereu tăcut, stătea într-un colț, cu privirea pierdută. Mama era devastată, dar încerca să fie tare pentru mine. Preotul a vorbit frumos despre bunicul, despre cât de mult a iubit familia, dar eu știam adevărul: pentru el, familie am fost doar eu și mama, cei care nu l-au lăsat niciodată singur.

După parastas, ne-am adunat cu toții în sufrageria casei vechi, cu pereți scorojiți și miros de lemn ars. Acolo, notarul, un bărbat uscățiv cu ochelari groși, a scos dintr-o mapă testamentul bunicului. Am simțit cum inima mi se oprește pentru o clipă. Știam că bunicul promisese mereu că voi rămâne în casa lui, că voi avea grijă de ea, așa cum am avut grijă de el. Dar când notarul a început să citească, am simțit cum pământul îmi fuge de sub picioare:

— Conform dorinței defunctului, casa și terenul aferent revin în mod egal nepoților: Mara, Radu și Sorina.

— Nu se poate! am izbucnit, uitându-mă la mama, care era la fel de șocată ca mine. Eu? Eu nu exist?

Mara a zâmbit strâmb, evitându-mi privirea. Radu a ridicat din umeri, iar Sorina a început să-și facă planuri cu voce tare despre cum ar putea vinde casa și să împartă banii. Am simțit o furie oarbă, amestecată cu o durere surdă, care mă făcea să tremur din toate încheieturile.

— Cum puteți să faceți asta? Voi nici măcar nu ați venit să-l vedeți când era bolnav! Eu am stat aici, am renunțat la job, la viața mea, ca să-i fiu aproape! am strigat, cu lacrimi șiroind pe obraji.

— Ilinca, nu e vina noastră că așa a vrut bunicul, a spus Mara, cu voce rece. Poate că nu ai făcut destul, cine știe?

M-am prăbușit pe canapea, simțindu-mă trădată de toți. Mama m-a luat în brațe, dar nu putea să-mi aline durerea. În zilele care au urmat, am încercat să găsesc o explicație. Am căutat prin scrisorile bunicului, prin jurnalele lui vechi, sperând să găsesc un indiciu, o notă, orice care să-mi spună că nu m-a uitat, că nu m-a trădat. Dar nu am găsit nimic. Doar pagini pline de amintiri, de povești despre mine, despre cum îi aduceam flori de câmp și îi citeam poezii. Atunci, de ce?

Familia s-a transformat într-un câmp de luptă. Mara și Sorina au început să mă preseze să eliberez casa, să-mi iau lucrurile și să plec. Radu, singurul care părea să înțeleagă, mi-a spus într-o seară:

— Știu că nu e drept, Ilinca. Dacă vrei, pot să-ți cedez partea mea. Eu nu am nevoie de nimic de aici. Dar nu știu dacă fetele vor accepta.

Am refuzat. Nu voiam milă, voiam doar dreptate. Am încercat să vorbesc cu un avocat, dar mi-a spus că, fără un testament clar în favoarea mea, nu am nicio șansă. Am simțit că tot sacrificiul meu a fost în zadar, că bunătatea nu e răsplătită, ci pedepsită.

Într-o noapte, am visat că bunicul mă striga din grădină, cu vocea lui blândă:

— Ilinca, nu lăsa răutatea să-ți întunece sufletul. Ai făcut ce era corect. Asta contează.

M-am trezit plângând, cu dorul de el arzându-mă pe dinăuntru. Am decis să plec, să las casa, să las totul în urmă. Am luat doar o fotografie cu bunicul, zâmbind pe prispa casei, și am plecat spre oraș, unde m-am angajat la o librărie. Viața a mers mai departe, dar rana a rămas.

Uneori mă întreb: oare chiar merită să fii bun, să te sacrifici pentru ceilalți, dacă la final tot ce primești e trădare și indiferență? Sau poate că adevărata răsplată nu vine niciodată de la oameni, ci din liniștea sufletului tău? Voi ce credeți – binele se întoarce sau rămâne doar o poveste frumoasă spusă la gura sobei?