Locul meu nu e doar acasă – Povestea mea despre curaj și libertate

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să fiu doar femeia care gătește și spală! Am nevoie de mai mult!
Vocea mi-a tremurat, dar am spus-o. În bucătăria mică, cu aburii ciorbei ridicându-se greoi spre tavanul scorojit, mama s-a oprit din tăiatul cepei și m-a privit lung, ca și cum nu mă recunoștea.
— Irina, tu ai familie, ai copii. Asta e datoria ta. Ce vrei mai mult?
Am simțit cum mă strânge ceva în piept. De ani de zile, aceleași cuvinte: „Locul tău e acasă.” Dar eu nu mai puteam. Mă uitam la mâinile mele crăpate de la detergent, la ochii obosiți din oglindă, la visurile mele care se făceau tot mai mici, ca niște fluturi prinși într-un borcan.

Soțul meu, Viorel, venea seara târziu, obosit și nervos. Copiii, Ana și Radu, mă strigau din cinci în cinci minute. Niciodată nu aveam timp pentru mine. Într-o zi, am găsit într-o cutie veche carnetul meu de studentă la Litere. Am plâns. Mi-am amintit cât de mult iubeam să scriu, să citesc, să visez la altceva decât la rețete și rufe curate.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am încercat să-i vorbesc lui Viorel.
— Viorel, aș vrea să mă angajez. Poate la bibliotecă sau la școală. Simt că mă sufoc aici.
El a ridicat din umeri.
— Cine are grijă de copii? Cine gătește? Tu nu vezi că abia ne descurcăm?
— Dar eu… eu nu mai pot așa! Nu mai sunt fericită!
A tăcut. S-a uitat la televizor ca și cum nu aș fi fost acolo.

A doua zi, mama a venit pe neanunțate. A găsit vasele nespălate și copiii certându-se pe covor.
— Vai de capul tău, Irina! Ce gospodină ești tu? Pe vremea mea, femeia știa ce are de făcut!
M-am simțit mică, vinovată. Dar ceva în mine s-a rupt atunci. Nu mai voiam să fiu doar „femeia casei”.

Am început să scriu din nou, noaptea, când toți dormeau. Am trimis un articol la o revistă locală. Când l-au publicat, am simțit că trăiesc din nou. Dar bucuria mi-a fost umbrită de reacția familiei.
— Ce-ți trebuie ție reviste? Ai copii de crescut! — mi-a spus tata la telefon.
Viorel a râs amar:
— O să ne faci de râs cu prostiile tale!

Am plâns mult. M-am gândit să renunț. Dar Ana m-a văzut într-o seară scriind și m-a întrebat:
— Mami, ce faci?
— Scriu o poveste.
— Despre cine?
— Despre o fată care vrea să fie liberă.
Ana m-a îmbrățișat:
— Și eu vreau să fiu ca ea când cresc mare!

Atunci am știut că nu pot să mă opresc. Am început să caut un job part-time la biblioteca din oraș. Am mers la interviu cu inima cât un purice. Doamna directoare, doamna Popescu, m-a privit peste ochelari:
— De ce vrei să lucrezi aici?
— Pentru că iubesc cărțile. Și pentru că vreau să fiu mai mult decât o gospodină.
A zâmbit trist:
— Știu cum e. Și eu am trecut prin asta.

Când am primit vestea că m-au acceptat, am simțit că pot zbura. Dar acasă a fost furtună.
Viorel a urlat:
— Cine te crezi? Eu muncesc toată ziua și tu vrei să te joci cu cărțile? Cine face mâncare?
Mama a plâns:
— O să-ți pierzi familia! O să-ți pară rău!
Tata nu mi-a mai vorbit două luni.

În primele zile la bibliotecă am fost copleșită de vinovăție. Mă simțeam egoistă. Dar când vedeam copiii care veneau să citească și mă întrebau despre povești, simțeam că fac ceva bun nu doar pentru mine, ci și pentru alții.

Cu timpul, Viorel s-a obișnuit cu noul meu program. A început să gătească uneori sau să spele vasele fără să comenteze prea mult. Ana și Radu erau mândri că mama lor lucrează la bibliotecă.

Mama încă oftează când mă vede grăbită dimineața:
— Nu mai ești fata mea harnică de altădată…
Dar eu îi zâmbesc și îi spun:
— Sunt tot eu, mamă. Doar că acum sunt și fericită.

Știu că mulți mă judecă încă. Că pentru unii sunt „femeia care și-a lăsat copiii pentru un moft”. Dar eu știu că dacă nu aș fi avut curajul ăsta, m-aș fi pierdut pe mine pentru totdeauna.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc ca mine, închise în roluri care nu le mai încap? Câte au curajul să spună „ajunge”? Poate povestea mea le va ajuta să-și găsească vocea. Voi ce ați face în locul meu?