Legături Frânte: Mama a Ales-o Mereu pe Sora Mea

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână cutia goală de Lego pe care o cumpărasem pentru Vlad, băiatul meu cel mare.

Era Ajunul Crăciunului, iar în sufrageria mică din apartamentul părinților mei mirosea a cozonac și portocale. Copiii alergau printre picioarele adulților, râzând și țipând, dar eu nu mai auzeam nimic. Tot ce vedeam era privirea vinovată a mamei și zâmbetul larg al Irinei, sora mea mai mică.

— Nu te mai agita, Maria, a zis mama, evitând să mă privească în ochi. Copiii sunt mici, nu contează cine primește ce. Toți sunt ai noștri.

— Nu contează? am repetat eu, simțind cum mi se strânge inima. Vlad a plâns toată dimineața că nu și-a găsit cadoul sub brad! Iar tu… tu i l-ai dat lui Radu, copilul Irinei! De ce?

Irina a ridicat din umeri, cu aerul acela superior pe care îl avea încă din copilărie.

— Poate pentru că Radu chiar merita. Vlad e mereu răsfățat de tine.

M-am uitat la mama, așteptând să mă apere. Să spună ceva. Dar ea a tăcut. Și atunci am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era prima dată când mama o favoriza pe Irina. De când eram mici, ea era „fetița bună”, „cea cuminte”, „cea care nu face probleme”. Eu eram „cea sensibilă”, „prea emotivă”, „prea încăpățânată”.

Îmi amintesc cum, la 10 ani, am venit acasă cu un desen pentru mama. L-a pus pe frigider, dar când Irina a venit cu o coroniță de la școală, a chemat toată familia să sărbătorească. Atunci am plâns singură în cameră, promițându-mi că într-o zi voi fi suficient de bună încât să mă vadă și pe mine.

Anii au trecut și diferențele s-au adâncit. Irina a primit mereu hainele noi, eu le luam pe cele vechi. Când am vrut să merg la liceu în oraș, mama mi-a spus că nu sunt pregătită să stau singură. Când Irina a vrut să plece la facultate în București, mama i-a făcut bagajul și i-a dat bani de buzunar.

Am încercat să nu las resentimentele să mă schimbe. Mi-am făcut propria familie, m-am căsătorit cu Mihai și am avut doi copii minunați: Vlad și Ana. Dar de fiecare dată când mergeam la părinți, simțeam că nu sunt niciodată destul.

Crăciunul acesta însă a fost picătura care a umplut paharul. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mihai m-a urmat după câteva minute.

— Maria, hai înapoi. Copiii te caută.

— Nu pot, Mihai. Nu mai pot să fac față. De ce nu mă vede? De ce nu contează niciodată ce simt eu?

Mihai m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Pentru mine ești totul. Pentru copiii tăi ești totul. Poate că trebuie să accepți că mama ta nu se va schimba niciodată.

Am oftat adânc și m-am uitat la luminile orașului. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac mamei: când am ales să rămân aproape de casă ca să o ajut cu treburile; când i-am adus medicamentele la timp; când am avut grijă de ea după operație. Dar niciodată nu am primit un „mulțumesc” sincer sau o îmbrățișare caldă.

În seara aceea am plecat devreme de la părinți. În mașină, Vlad m-a întrebat:

— Mami, de ce bunica îi iubește mai mult pe Radu și pe Ilinca?

Mi s-a rupt sufletul. Nu voiam ca el să simtă ce am simțit eu toată viața.

— Nu e adevărat, puiule. Bunica vă iubește pe toți la fel… doar că uneori oamenii nu știu să arate asta.

Dar știam că mint.

Zilele următoare am evitat să răspund la telefon când mama mă suna. Simțeam că trebuie să mă protejez pe mine și pe copiii mei de această nedreptate continuă. Mihai m-a susținut, dar tata a venit într-o zi la noi acasă.

— Maria, știu că ți-e greu. Și eu văd ce se întâmplă… Dar e mama voastră. Poate ar trebui să vorbiți deschis.

Am acceptat cu greu să merg la o discuție cu mama și Irina. Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Mama părea obosită, iar Irina era la fel de sigură pe ea ca întotdeauna.

— Maria, nu vreau să ne certăm de Crăciun… a început mama.

— Nici eu nu vreau să ne certăm! Dar vreau să știu de ce mereu alegi să o protejezi pe Irina? De ce cadourile copiilor mei au ajuns la copiii ei? De ce niciodată nu contează ce simt eu?

Mama s-a uitat lung la mine și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Poate pentru că mi-a fost teamă… Când erai mică erai atât de sensibilă încât mi-era frică să nu te rănesc mai tare dacă te certam sau dacă îți spuneam adevărul: că uneori nu știam cum să fiu mamă pentru două fete atât de diferite…

Irina s-a uitat surprins la mama.

— Eu n-am simțit niciodată că mă iubești mai mult… Dimpotrivă! Mereu ai avut grijă ca Maria să fie bine!

Am rămas fără cuvinte. Toată viața mea am trăit cu convingerea că nu sunt suficient de bună pentru mama mea… iar acum aflam că poate nici Irina nu s-a simțit iubită cu adevărat.

Am plâns toate trei acolo, în cafenea, printre ceștile goale și privirile curioase ale celor din jur. Nu știu dacă rana s-a vindecat atunci, dar știu că am început să vorbim mai deschis despre sentimentele noastre.

Acum mă întreb: câți dintre noi tragem după noi răni vechi din familie fără să le punem vreodată sub semnul întrebării? Oare cât de mult ne influențează trecutul felul în care ne iubim copiii?