Lanțurile Perfecțiunii: Povara unei Mame

— Nu pot să mai trăiesc așa, mamă! Nu mai pot! Irina plângea cu fața ascunsă în palme, iar eu, Mariana, simțeam cum inima mi se strânge ca într-o menghină. Era seară târziu, iar în bucătăria noastră mică din București, aburii ceaiului de tei se amestecau cu suspinele ei. Pe masă, telefonul vibra insistent — era Vlad, soțul ei, cel pe care toată lumea îl vedea ca pe ginerele perfect: medic, manierat, mereu cu zâmbetul pe buze la mesele de familie.

— Irina, gândește-te bine… O să vorbească lumea. Ce-o să zică tata? Ce-o să spună vecinii? Tu știi cât am muncit să avem o familie respectată? Am ridicat vocea fără să vreau, dar nu din furie, ci dintr-o disperare surdă. M-am văzut pe mine însămi, tânără, stând în fața mamei mele și spunând aceleași cuvinte — doar că atunci eu nu am avut curajul Irinei.

Irina m-a privit cu ochii roșii: — Mamă, tu ai fost fericită vreodată cu tata? Sau doar ai rămas pentru că așa trebuia?

M-am blocat. Cum să-i spun că am rămas din frică? Că am tăcut când tata ridica vocea sau când venea acasă mirosind a băutură? Că am înghițit ani de zile umilințe doar ca să nu fiu „femeia aia divorțată” despre care șușoteau toate vecinele?

— Nu e vorba despre mine acum, Irina. Tu ai tot ce-ți trebuie: un soț bun, o casă frumoasă, un copil sănătos… Ce-ți mai lipsește?

Irina s-a ridicat brusc de la masă. — Îmi lipsește liniștea! Îmi lipsește să mă simt iubită, nu tolerată! Vlad nu mă ascultă niciodată, totul trebuie să fie ca el. Dacă greșesc ceva, mă face să mă simt mică. Nu vezi că mă sting pe zi ce trece?

Am simțit un nod în gât. Oare chiar nu văzusem? Sau nu voiam să văd? În ochii Irinei era o disperare pe care o recunoșteam prea bine. Dar nu puteam accepta că fiica mea ar putea repeta greșelile mele — sau poate tocmai asta încercam să evit.

A doua zi dimineață, soțul meu, Gheorghe, a intrat în bucătărie bombănind:

— Ce-i cu fata asta? De ce plângea aseară? Să nu-mi zici că iar are prostii în cap!

— Gheorghe, poate ar trebui să o asculți… Poate nu e totul atât de roz cum pare.

— Las-o în pace! Toate femeile au toane. Să stea acolo la casa ei și să-și vadă de bărbat și copil! Așa am făcut și noi.

Am tăcut. Știam că orice discuție cu el despre sentimente sau nefericire se lovea de un zid rece. În lumea lui Gheorghe, bărbatul era stâlpul casei și femeia trebuia să rabde.

În zilele următoare, Irina a venit tot mai des la noi. Încerca să găsească răspunsuri, dar eu nu știam ce sfat să-i dau. Odată am găsit-o stând pe balcon cu sora ei mai mică, Ana.

— Ana, tu ai rămâne într-o relație doar ca să nu fii judecată?

Ana a zâmbit amar: — Eu cred că trebuie să fii sinceră cu tine însăți. Dacă nu ești fericită, pleacă! Nu trăim pentru alții.

M-am simțit rușinată. Fetele mele erau mai curajoase decât mine. Dar eu? Eu eram prinsă între două lumi: cea veche, a sacrificiului și aparențelor, și cea nouă, a sincerității și libertății.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit la noi acasă. A intrat fără să salute și s-a uitat direct la Irina:

— Ce vrei să faci? Să ne faci de râs? Să-ți crești copilul singură? Crezi că altcineva te va lua cu copil după tine?

Irina a tremurat ușor, dar i-a răspuns calm:

— Prefer să fiu singură decât nefericită.

Vlad a râs scurt: — O să te răzgândești tu!

După ce a plecat, am stat mult timp lângă Irina fără să spun nimic. Am simțit cum zidurile pe care le-am construit toată viața se prăbușesc încet.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile din familia noastră: la mama mea care a răbdat un soț violent; la mine care am tăcut din rușine; la Irina care voia să rupă lanțurile perfecțiunii. Oare era greșit să vrei mai mult de la viață?

A doua zi dimineață i-am făcut Irinei cafeaua preferată și i-am spus încet:

— Dacă simți că nu mai poți, pleacă. Eu o să fiu aici pentru tine.

Irina m-a privit uimită și a început să plângă în brațele mele. Pentru prima dată după mulți ani m-am simțit eliberată — poate nu era prea târziu nici pentru mine să spun adevărul.

Acum mă uit la Irina cum își strânge copilul în brațe și mă întreb: oare câte femei trăiesc încă în lanțurile perfecțiunii? Oare cât curaj ne trebuie ca să alegem fericirea în locul aparențelor?