Izgonul din casa copilăriei: Povestea unei trădări de familie și a regăsirii de sine

— Irina, trebuie să vorbim. Acum. Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă, fără urmă de căldură. Era șapte dimineața, iar eu încă nu-mi terminasem cafeaua. Am simțit un nod în stomac, ca atunci când știi că urmează ceva rău, dar nu poți fugi nicăieri.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Noi cu tata am decis să vindem apartamentul. Ne mutăm la București. Ai la dispoziție o lună să-ți găsești altceva.

Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să scot un sunet. Apartamentul acela era tot ce aveam. Era locul unde am crescut, unde am plâns și am râs, unde tata îmi citea povești seara și mama mă certa că nu-mi fac patul. Cum puteau să-mi ceară să plec? Cum puteau să mă alunge?

— Dar… eu unde să mă duc? am bâiguit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Ești adultă, Irina. Trebuie să înveți să te descurci singură. Și noi avem dreptul la viața noastră, nu? a spus mama, iar vocea ei părea mai degrabă iritată decât îndurerată.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Am stat pe marginea patului, cu privirea pierdută în tavan, încercând să înțeleg ce se întâmplă. De ce acum? De ce așa?

În acea zi nu am mers la serviciu. Am sunat-o pe Ana, cea mai bună prietenă a mea, și i-am povestit totul printre suspine.

— Nu pot să cred! Cum să facă asta? Tu i-ai ajutat mereu, le-ai trimis bani când au avut nevoie…

— Nu știu, Ana. Poate că am greșit undeva. Poate că nu sunt destul de bună pentru ei…

— Nu mai spune asta! Nu e vina ta. E vina lor că nu văd cât de mult îi iubești.

Dar cuvintele Anei nu m-au liniștit. În fiecare seară, când mă întorceam acasă, simțeam cum pereții apartamentului mă strâng tot mai tare. Am început să evit să vorbesc cu părinții. Tata nu mi-a dat niciun semn. Mama îmi trimitea mesaje scurte, seci: „Ai găsit ceva? Să nu uiți să predai cheile la notar.”

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am găsit-o pe vecina de la trei, doamna Stanciu, la ușa mea.

— Irina, am auzit ce s-a întâmplat… Dacă ai nevoie de ajutor, să-mi spui. Știu cum e să rămâi fără casă. Și băiatul meu a plecat în Anglia și nu mai știm nimic de el…

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Era pentru prima dată când cineva părea să înțeleagă durerea mea fără să mă judece.

Zilele au trecut greu. Am început să caut chirii pe internet, dar prețurile erau uriașe pentru salariul meu de contabilă la o firmă mică. Am mers la vizionări, am vorbit cu agenți imobiliari care mă priveau cu suspiciune sau dispreț.

Într-o seară, după ce am văzut încă un apartament insalubru la periferie, am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu găsesc nimic decent. Nu puteți să mai așteptați puțin?

— Nu se poate, Irina. Avem deja un cumpărător. Și noi trebuie să ne mutăm repede. Nu mai insista.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am închis telefonul și am început să arunc lucrurile în cutii, cu furie și disperare. Am găsit o poză veche cu mine și tata, de la serbarea din clasa a doua. Zâmbeam amândoi larg, iar el mă ținea strâns de umeri. Unde dispăruse omul acela blând?

În ziua mutării, Ana a venit să mă ajute. Am încărcat cutiile într-o dubiță închiriată și am plecat spre noul meu apartament: o garsonieră mică, la etajul patru, fără lift. Când am rămas singură printre cutii, am izbucnit din nou în plâns. M-am simțit abandonată, trădată, ca și cum nu mai aveam niciun rost pe lume.

Au trecut luni până am reușit să mă obișnuiesc cu noua viață. Am început să merg la terapie. Am învățat să mă descurc singură, să gătesc pentru una, să nu mai aștept telefoane care nu mai veneau. Mama îmi scria din când în când mesaje scurte: „Ești bine?” „Ai nevoie de bani?” Dar nu mai era nimic cald între noi.

Într-o zi, tata m-a sunat pe neașteptate.

— Irina… știu că e greu ce s-a întâmplat. Dar și noi am avut motivele noastre. Nu e ușor nici pentru noi…

— Atunci de ce nu mi-ați spus? De ce nu m-ați lăsat să vă ajut?

— Uneori părinții greșesc. Și noi suntem oameni…

Am plâns amândoi la telefon. Nu am găsit răspunsuri, dar am simțit că poate, într-o zi, vom putea ierta.

Acum, după un an, încă mă doare. Dar am învățat că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însăți. Mă uit la poza veche cu tata și mă întreb: oare cât de mult ne putem răni între noi fără să ne dăm seama? Și cât de mult putem ierta?