Invitația care a schimbat totul: Când familia nu mai e acasă

— Tomiță, ai adus laptele? strigă mama din bucătărie, fără să mă privească măcar. Era a treia zi de când ne mutasem la ei, eu și Lenuța, cu două valize și speranța că vom găsi un refugiu până ne punem pe picioare după ce mi-am pierdut locul de muncă la fabrică. În loc de liniște, casa părinților mei era plină de tensiuni nespuse, ca un ceai care fierbe pe foc prea mic.

— Da, mamă, l-am pus în frigider, răspund încercând să-mi ascund oboseala. Lenuța mă prinde de mână pe hol, ochii ei mari și umezi spunând mai mult decât orice cuvânt: „Nu mai pot”.

Tata stătea la masă, cu ziarul deschis la rubrica economică. — Să nu credeți că aici e hotel, ne avertizase încă din prima seară. — Fiecare are partea lui de cheltuială. Nu suntem nici noi pe roze.

Am tăcut atunci, rușinat și furios. Nu era prima dată când tata îmi amintea că nu sunt destul de bărbat dacă nu pot să-mi întrețin familia. Dar acum, când eram la pământ, cu ratele la bancă și o soție care încerca să nu plângă în fiecare seară, cuvintele lui mă loveau ca niște pietre reci.

— Tomiță, trebuie să vorbim, mi-a spus Lenuța într-o seară, după ce părinții mei s-au retras în dormitor. — Nu mai pot să stau aici. Parcă suntem chiriași, nu familie.

Am simțit un nod în gât. — Știu… dar unde să mergem? Nu avem bani nici măcar pentru o garsonieră. Și dacă nu găsesc ceva de muncă luna asta?

— Mai bine stăm în chirie decât să fim umiliți zilnic! a izbucnit ea, cu vocea tremurândă.

A doua zi dimineață, tata a venit cu un carnețel. — Uite aici: curentul, gazul, mâncarea… Voi consumați cam 40% din tot. Deci 600 de lei pe lună. Și să nu uităm: fiecare își spală rufele separat!

M-am uitat la el ca la un străin. Mama privea în podea, fără să spună nimic. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Când eram mic și făceam vreo prostie, tata mă certa, dar apoi mă lua în brațe și-mi spunea că sunt băiatul lui. Acum eram doar o povară.

În zilele următoare, atmosfera s-a înrăutățit. Orice discuție despre bani se transforma într-o ceartă mocnită. Lenuța a început să doarmă tot mai mult, evitând mesele cu ai mei. Eu mă simțeam prins între două lumi: datoria față de părinți și dragostea pentru soție.

Într-o seară ploioasă, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Tomiță… Tata tău e tot mai nervos de când a ieșit la pensie. Nu știe cum să-și arate grija decât prin bani și reproșuri…

Am simțit milă și furie în același timp. — Dar noi? Noi unde suntem în toată povestea asta?

— Știu că vă e greu… dar nici nouă nu ne e ușor…

În noaptea aceea am stat treaz până târziu, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute de părinți pentru mine. Dar oare sacrificiul lor le dădea dreptul să ne trateze ca pe niște străini?

A doua zi am primit un telefon pentru un interviu la o firmă de construcții din oraș. Era șansa noastră. Am plecat fără să spun nimic acasă. Când m-am întors, Lenuța mă aștepta cu ochii roșii.

— Ce facem dacă nu reușești? a întrebat ea încet.

— Atunci plecăm oricum. Găsim o soluție. Nu mai pot trăi așa.

În seara aceea am adunat curajul să le spun părinților adevărul:

— Mamă, tată… vă mulțumim că ne-ați primit, dar nu putem continua așa. Ne simțim străini în propria familie.

Tata s-a ridicat brusc:

— Dacă nu vă convine, ușa e deschisă!

Mama a început să plângă din nou. Lenuța m-a strâns de mână și am știut că trebuie să plecăm.

Am găsit o garsonieră mică la marginea orașului. Era frig și pereții erau subțiri ca hârtia, dar era al nostru. În fiecare seară beam ceai pe salteaua pusă direct pe podea și visam la zile mai bune.

După câteva săptămâni am primit vestea: fusesem angajat! Am plâns amândoi ca niște copii.

Cu timpul, relația cu părinții mei s-a răcit. Mama mă suna uneori pe ascuns, dar tata nu voia să audă de noi.

Uneori mă întreb: cât valorează liniștea sufletească? Merită să-ți pierzi familia pentru bani sau orgoliu? Sau poate uneori trebuie să te desprinzi ca să poți fi cu adevărat liber?