Între visuri și așteptări: Povestea mea, Lenuța, și lupta pentru dreptul la fericire

— Ce-ai făcut, Lenuțo? Ai dat banii pe prostii iar? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit cu mâna pe cutia noului aspirator, încă simțind bucuria aceea copilărească de a despacheta ceva mult dorit. Dar privirea ei, tăioasă ca o lamă, mi-a tăiat orice urmă de entuziasm.

— Nu-s prostii, mamă. Am muncit pentru ele. Mi-am dorit să nu mai stau cu spatele rupt după mop și să am și eu un pic de timp pentru mine.

— Timp pentru tine? Ce-i asta, lene? Pe vremea mea spălam covoarele cu mâna și nu mă plângeam! De ce nu poți fi ca sora-ta, Mariana? Ea nu-și cumpără nimic fără să ceară voie la bărbat!

M-am uitat la tata, care mesteca încet dintr-o felie de pâine cu zacuscă. Nu zicea nimic, dar știam că e de partea mamei. În casa noastră, bărbații nu se amestecau în treburile femeilor, dar nici nu le susțineau când ieșeau din rând.

Am ieșit pe balcon cu o cană de cafea și am privit spre blocurile cenușii. M-am întrebat dacă și alte femei simt aceeași apăsare când își permit să viseze la ceva mai bun. De ani de zile strânsesem bani din salariul meu de vânzătoare la supermarket: câte zece lei aici, câte douăzeci acolo. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu fetele. Totul pentru ziua în care să-mi pot lua un frigider nou, un aspirator performant și un cuptor cu microunde care să nu scoată scântei.

Când le-am adus acasă, am simțit că am cucerit lumea. Dar lumea mea s-a prăbușit sub greutatea judecăților celor dragi.

— Lenuțo, tu nu vezi că nu mai ești copil? Ce tot visezi la lucruri scumpe? Ai treizeci și doi de ani și tot singură ești! Cine o să te ia cu toate prostiile astea?

Mariana a intrat în bucătărie cu fiica ei de mână. Sora mea era mereu exemplul perfect: măritată la douăzeci și patru de ani, două fete cuminți, casă curată și soț care venea acasă la timp. Eu eram oaia neagră — cea care n-a găsit încă „pe cineva”, cea care muncea prea mult și cheltuia pe „fleacuri”.

— Las-o, mamă, dacă așa vrea ea… Dar să nu vină după aia să plângă că n-are bani de nuntă sau de copii! a spus Mariana pe un ton tăios.

Am simțit cum îmi ard obrajii. Am vrut să țip că nu toată lumea vrea aceleași lucruri, că nu toți visează la același tip de fericire. Dar m-am abținut. Am plecat capul și am început să despachetez aspiratorul nou. Fiecare piesă era ca o promisiune: că viața mea poate fi mai ușoară, că merit și eu puțin confort.

Seara, când am rămas singură în cameră, am plâns în pernă ca un copil pedepsit. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate. Poate chiar sunt leneșă. Poate ar trebui să mă mulțumesc cu ce am și să nu mai visez la mai mult.

A doua zi la muncă, colega mea Viorica m-a întrebat de ce sunt abătută.

— Ce s-a întâmplat, Lenuțo? Nu te-am văzut niciodată așa tristă.

— Nimic… Doar că uneori simt că orice aș face nu e bine pentru nimeni.

— Pentru tine e bine? m-a întrebat ea privindu-mă drept în ochi.

Am rămas fără răspuns. Nu știam dacă e bine sau nu. Știam doar că mi-e dor să fiu acceptată așa cum sunt.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Mama refuza să folosească noile electrocasnice.

— Eu nu mă ating de astea! Să vedem cât te ține cheful de modernisme!

Tata tăcea și ieșea pe balcon ori de câte ori începeam să vorbim despre bani sau cumpărături. Mariana mă evita sau îmi arunca priviri pline de milă.

Într-o seară, după ce am terminat curățenia cu aspiratorul nou — în jumătate din timpul obișnuit — m-am așezat pe pat și am început să scriu într-un caiet vechi:

„De ce trebuie să aleg între visurile mele și liniștea familiei? De ce fericirea mea îi deranjează atât de tare?”

Am început să caut răspunsuri în poveștile altor femei: pe forumuri, în grupuri online, la coadă la supermarket. Am descoperit că nu sunt singura care se simte vinovată pentru că vrea mai mult. Că multe dintre noi trăim între două lumi: una a tradițiilor și una a visurilor personale.

Într-o duminică dimineață, am avut curajul să-i spun mamei:

— Mamă, eu nu vreau să fiu ca tine sau ca Mariana. Vreau să fiu eu însămi. Vreau să muncesc pentru ce-mi doresc și să mă bucur de roadele muncii mele. Nu vreau să trăiesc doar ca să fiu pe placul altora.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat greu:

— Poate ai dreptate… Poate lumea s-a schimbat și eu n-am știut cum să mă schimb cu ea.

N-a fost o împăcare deplină, dar a fost un început. De atunci, încerc să-mi găsesc echilibrul între ceea ce vreau eu și ceea ce așteaptă ceilalți de la mine.

Uneori încă mă simt vinovată când îmi permit mici bucurii. Alteori mă revolt și vreau să strig lumii întregi că merit mai mult decât aprobarea lor.

Oare câte dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu supărăm pe nimeni? Oare când vom avea curajul să ne alegem propriile visuri fără teamă?