Între vină și dorință: Povestea mea în umbra familiei

— Nu acum, Radu! Nu e momentul, ai răbdare! — vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile mamei tremurau ușor când tăia morcovii, iar fratele meu, Vlad, stătea cu coatele pe masă, privind absent pe fereastră. Aveam douăzeci și opt de ani și încă trăiam după regulile altora.

— Dar, tată, nu înțelegi… Eu și Irina vrem să avem un copil. Nu mai pot să aștept la nesfârșit! — am spus cu voce joasă, aproape rugătoare.

Tatăl meu s-a ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. — Radu, ți-am spus clar: cât timp copiii lui Vlad sunt mici, nu vreau să văd alte nepoate sau nepoți în casa asta! Nu vreau să se destrame familia, să apară gelozii sau certuri. Ai răbdare!

M-am uitat la Vlad. Nu a spus nimic. Niciodată nu spunea nimic când era vorba de mine. El era fiul cel mare, cel care a adus mereu mândrie familiei: premiant la școală, sportiv de performanță, acum medic respectat în orașul nostru de provincie. Eu eram „cel mic”, mereu la umbra lui, mereu cu visele mele amânate.

Irina mă aștepta în mașină. Când am ieșit din casă, ochii ei erau roșii. — Ce-a zis?

— Ce crezi? Să mai așteptăm… — am oftat și am privit spre cerul plumburiu de toamnă. — Îmi pare rău, Irina. Nu știu cât mai pot.

Am pornit motorul și am condus fără țintă prin orașul nostru cenușiu. Blocuri vechi, oameni grăbiți, aceleași străzi pe care alergam când eram copil. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la mine pentru ai mei: când am ales facultatea de inginerie pentru că „așa e sigur”, când am rămas acasă să-l ajut pe tata la atelier, când am acceptat să fiu mereu „fratele lui Vlad”.

În seara aceea, Irina a plâns mult. — Radu, eu nu mai pot. Vreau un copil cu tine, nu cu familia ta! Mereu trebuie să cerem voie pentru orice…

Am simțit cum mă sufoc între pereții apartamentului nostru mic. Îmi venea să urlu, dar nu puteam. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă: cearcăne adânci, ochi goi. Cine sunt eu? Un bărbat de aproape treizeci de ani care nu are curajul să-și trăiască viața?

A doua zi am mers la atelierul tatălui meu. L-am găsit lustruind o piesă de mobilier veche.

— Tată… De ce nu mă lași să fiu fericit? De ce trebuie mereu să mă sacrific pentru ceilalți?

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii lui obosiți. — Radu, tu nu înțelegi… Familia e tot ce avem. Dacă începi tu să-ți faci viața ta, Vlad se va simți dat la o parte, copiii lui vor suferi… Totul se va rupe.

— Dar eu? Eu nu contez?

— Ba da… Dar trebuie să fii puternic. Să ai răbdare.

Am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre casă m-am întâlnit cu Vlad.

— Ce faci, Radu? — m-a întrebat el, zâmbind forțat.

— Ce să fac? Încerc să supraviețuiesc între dorințele mele și ale voastre.

A tăcut o clipă. — Știi că tata ține la tine… Dar el așa știe să ne protejeze.

— Să ne protejeze sau să ne controleze?

Vlad a dat din umeri și a plecat mai departe. Pentru el totul era simplu: avea deja tot ce-și dorea.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Irina mi-a spus că dacă nu luăm o decizie curând, relația noastră nu va rezista.

— Radu, eu te iubesc, dar nu pot trăi mereu cu frica de a-l supăra pe tatăl tău sau de a-l deranja pe Vlad. Vreau o familie cu tine!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am stat treaz toată noaptea, gândindu-mă la copilul nostru care nu avea voie să existe.

În zilele următoare am început să evit familia. Nu mai mergeam acasă decât rar, iar la atelier mă duceam doar când era nevoie urgentă. Tata mă suna zilnic:

— Radu, unde ești? Ai grijă să nu-l superi pe Vlad…

Nu mai suportam presiunea. Într-o seară am ieșit cu Irina la plimbare prin parc.

— Hai să plecăm din orașul ăsta — i-am spus brusc. — Să ne facem viața noastră undeva unde nimeni nu ne cunoaște.

Irina m-a privit lung și i-au dat lacrimile. — Chiar ai face asta pentru noi?

— Da… Trebuie doar să am curaj.

Am început să căutăm locuri de muncă în alt oraș. Tata a aflat repede și a venit furios la noi acasă.

— Cum poți să faci asta? Să-ți abandonezi familia? Să-l lași pe Vlad singur?

— Tata, Vlad are viața lui! Eu vreau doar să fiu fericit!

A izbucnit într-un plâns necontrolat pe care nu l-am mai văzut niciodată la el. — Nu vreau să vă pierd…

M-am apropiat și l-am îmbrățișat pentru prima dată după mulți ani. — Nu ne pierzi… Dar trebuie să mă lași să trăiesc.

A doua zi am plecat împreună cu Irina într-un oraș nou. Am început totul de la zero: un apartament mic, joburi modeste, dar liniște sufletească.

Au trecut doi ani de atunci. Avem o fetiță minunată pe care o cheamă Ana-Maria. Familia mea încă nu a acceptat complet alegerea mea, dar uneori primesc mesaje scurte de la tata: „Sunteți bine?”

Mă uit la Ana-Maria cum doarme și mă întreb: Oare cât timp trebuie să treacă până când părinții noștri vor înțelege că fericirea copiilor lor nu e o amenințare pentru familie? Sau poate că uneori trebuie doar să ai curajul să fii tu însuți… Ce credeți voi?