Între Tata și Soț: Povestea Unei Alegeri Dureroase

— Nu, Ioana! Nu mă duc să lucrez la firma lui taică-tu, nici dacă rămânem fără pâine! vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul ploii care bătea în geam. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe cana de ceai, simțind cum fiecare cuvânt al lui îmi sfâșia stomacul.

— Dar, Radu, nu mai avem bani nici de lapte pentru Maria. Tata are nevoie de cineva la depozit, e doar temporar… am încercat să-l conving, dar privirea lui tăioasă m-a oprit.

— Nu vreau să fiu miluit de socru-meu! Prefer să car saci în piață decât să-i aud ironiile! a izbucnit el, trântind ușa după el. Maria, fetița noastră de cinci ani, a tresărit în camera alăturată și am alergat la ea să o liniștesc.

Așa începe fiecare zi de aproape un an. De când Radu a rămas fără serviciu, după ce patronul lui a adus un nou șef care i-a tăiat salariul și l-a umilit în fața colegilor. Atunci a plecat cu capul sus, convins că-și va găsi altceva rapid. Dar orașul nostru mic din Moldova nu oferă prea multe opțiuni pentru un bărbat de 38 de ani fără studii superioare.

Tata are o firmă de materiale de construcții. Nu e mare lucru, dar merge bine. Îl știu pe tata: e aspru, direct și nu iartă greșelile. Între el și Radu n-a fost niciodată armonie. Tata îl consideră mândru și leneș; Radu îl vede ca pe un dictator care nu-și respectă ginerele. Eu… eu sunt prinsă la mijloc.

Seara, când Maria adoarme, mă așez lângă Radu pe canapea. Îl văd cum se uită absent la televizor, cu ochii roșii de oboseală și frustrare.

— Ai fost azi la interviu? întreb încet.

— M-au întrebat dacă am experiență pe calculator. Le-am spus că știu să trimit mailuri. Au râs… Ce să fac? Să mă fac paznic? Să car saci la depozit? Să mă duc la taică-tu să mă umilească?

Îmi mușc buza să nu plâng. Știu că nu e vina lui că orașul nostru e mort economic. Dar nici nu pot să-mi văd copilul cerând dulciuri pe care nu i le pot cumpăra.

Într-o duminică, la masa de prânz la părinți, tensiunea plutește în aer ca o ceață groasă. Tata îl întreabă direct:

— Radu, ai decis ceva? Am nevoie de om serios la depozit. Nu-ți dau nimic pe gratis, dar nici nu te las să mori de foame.

Radu strânge din dinți:

— Mulțumesc, domnule Popescu, dar încă mai caut altceva.

Tata oftează:

— Băiete, mândria nu ține de foame. Ioana și Maria merită mai mult.

Mă simt mică între cei doi bărbați ai vieții mele. Mama îmi apucă mâna sub masă și-mi șoptește:

— Fata mea, trebuie să alegi: liniștea casei sau orgoliul lor.

În seara aceea, după ce ne întoarcem acasă pe ploaie, îl găsesc pe Radu în bucătărie cu capul în mâini.

— Ioana… nu mai pot. Mă simt inutil. Parcă tot orașul râde de mine. Dacă accept ajutorul tatălui tău, simt că pierd tot ce sunt.

Îl iau în brațe și plângem amândoi. Maria vine tiptil și ne îmbrățișează cu mânuțele ei mici.

Trec săptămâni. Facturile se adună. Îmi iau două joburi part-time: vând cosmetice online și fac curățenie la o vecină bătrână. Radu încearcă să repare calculatoare vechi pentru vecini, dar banii abia ajung pentru strictul necesar.

Într-o zi, Maria vine acasă plângând:

— Mami, copiii au râs de mine că am adidași rupți…

Simt cum mă prăbușesc pe dinăuntru. În acea noapte îi spun lui Radu:

— Nu mai pot! Pentru Maria trebuie să facem ceva! Orgoliul tău sau fericirea ei?

Radu tace mult timp. A doua zi dimineață îl văd îmbrăcându-se cu hainele bune.

— Merg la tata tău la firmă. Dar numai temporar! spune el cu voce stinsă.

Tata îl primește fără vorbe mari. Îl pune direct la treabă: descărcat paleți, inventar, livrări prin oraș. Radu vine acasă obosit, dar cu bani pentru pâine și lapte.

După două luni, tata îi spune:

— Ești bun la treabă. Dacă vrei să rămâi permanent, te pot avansa la gestiune.

Radu acceptă cu jumătate de gură. Între ei nu e prietenie, dar e respect reciproc.

Eu? Eu încă mă simt vinovată că l-am împins spre această alegere. Dar Maria are haine noi și zâmbește din nou.

Uneori mă întreb: cât valorează orgoliul într-o familie? Cât putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim? Voi ce ați fi făcut în locul meu?