Între tăcere și adevăr: Povestea mea despre absența tatălui

— Nu mai întreba, Ilinca! Nu vezi că o doare? vocea bunicii mele răsuna aspru prin bucătăria mică, în timp ce mama își ștergea ochii cu colțul șorțului. Aveam doar opt ani, dar întrebarea „Unde e tata?” mă ardea pe limbă ca o rană veche. În fiecare seară, când mă strecoram sub plapuma subțire, ascultam cum mama oftează în camera de lângă și mă întrebam dacă și ea simte același gol pe care îl simțeam eu.

Am crescut pe o stradă prăfuită din cartierul Rahova, unde copiii se jucau printre blocuri gri și râdeau zgomotos. La școală, când doamna învățătoare ne-a cerut să desenăm familia, am trasat doar două siluete: pe mama și pe bunica. Colegii au râs: „Dar tatăl tău unde e? Ești copil din flori?” M-am înroșit până la urechi și am simțit cum rușinea mă sufocă. Acasă, am aruncat desenul la gunoi și am promis să nu mai întreb niciodată.

Mama lucra la o fabrică de confecții, iar bunica făcea curățenie la o școală generală. Seara, le vedeam obosite, cu mâinile crăpate de la detergent ieftin și ochii roșii de la plâns. Încercau să-mi ascundă grijile, dar le simțeam în fiecare felie subțire de pâine unsă cu margarină și în fiecare haină peticită. Într-o iarnă, când nu aveam bani de lemne, bunica a ars cărți vechi ca să ne încălzească. „Nu-i nimic, Ilinca, cărțile astea oricum nu mai foloseau la nimic”, mi-a spus ea cu un zâmbet trist.

Într-o zi, când aveam doisprezece ani, am găsit într-un sertar o fotografie veche: un bărbat tânăr, cu ochi verzi ca ai mei. Am alergat la mama:
— E tata?
A ezitat o clipă, apoi a dat din cap. „Da. Dar el… are altă familie acum. Nu vrea să știe de noi.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Cum să nu vrea să știe de mine? Ce am făcut greșit? De ce ceilalți copii au tați care îi iau de la școală sau îi duc în parc?

Anii au trecut și tăcerea dintre noi a crescut ca un zid. Mama evita orice discuție despre el, iar bunica schimba mereu subiectul. La liceu, am început să mă revolt. Ieșeam cu prieteni dubioși, chiuleam și mă certam cu mama pentru orice fleac. Într-o seară, după ce m-am întors târziu acasă, mama m-a așteptat în bucătărie:
— Ilinca, nu vreau să ajungi ca mine! Nu vreau să suferi toată viața pentru un bărbat care nu merită!
— Dar eu nu vreau să fiu ca tine! Tu doar plângi și taci! Eu vreau să știu adevărul!

A izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Am rămas singură, cu furia și neputința care mă ardeau pe dinăuntru.

Într-o zi, am decis să-l caut pe tata. Am găsit adresa lui pe o scrisoare veche și m-am dus la el. M-a întâmpinat o femeie blondă, care m-a privit suspicioasă.
— Pe cine cauți?
— Pe domnul Dumitru Popescu… tatăl meu.

A urmat o tăcere grea. Din spate a apărut un bărbat grizonat, care m-a privit lung.
— Ilinca? Ce cauți aici?
— Vreau doar să știu… de ce?

S-a uitat la mine ca la un străin.
— Viața e complicată… Am făcut greșeli. Acum am altă familie. Nu pot schimba trecutul.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.
— Dar eu? Eu ce vină am?

Nu mi-a răspuns. Femeia l-a tras de mână și mi-a închis ușa în față.

M-am întors acasă zdrobită. Mama m-a găsit plângând pe pat.
— Ilinca… îmi pare rău că ai trecut prin asta. Dar tu nu ești vina nimănui. Ești tot ce am mai bun pe lume.

Am îmbrățișat-o strâns și pentru prima dată am simțit că nu mai trebuie să port povara rușinii singură.

Anii au trecut. Am terminat facultatea cu greu, muncind part-time ca să ne putem descurca. Mama s-a îmbolnăvit între timp, iar eu am avut grijă de ea până la capăt. Bunica s-a stins liniștită într-o dimineață de toamnă.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic, dar cald. Privesc uneori fotografia tatălui meu și nu mai simt ură sau rușine. Doar o tristețe blândă și o întrebare care mă urmărește mereu: oare câți copii ca mine cresc astăzi între tăcere și adevăr? Oare câți dintre noi reușim să iertăm fără să uităm?