Între patru pereți: Plecarea din casa care nu-mi mai era acasă

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce el stătea cu ochii în telefon, ignorându-mă ca de obicei. În spatele meu, din bucătărie, vocea stridentă a soacrei mele, doamna Viorica, răsuna ca un ceas de perete care nu se mai oprește: „Lasă teatrul, Ana! Femeile adevărate nu-și lasă bărbații pentru nimicuri. Ce-o să zică lumea?”

M-am uitat la Ilie, bărbatul pe care îl iubisem cândva, și am văzut doar un străin. Un străin care nu mai știa să mă privească altfel decât cu indiferență sau reproș. Îmi amintesc perfect prima zi când am intrat în apartamentul nostru din Drumul Taberei, cu visele pline de culoare și speranța că acolo voi construi o familie. Dar visul s-a transformat repede într-o colivie. Viorica s-a mutat la noi „temporar”, după ce rămăsese văduvă, dar temporarul s-a transformat în ani. Fiecare decizie, de la ce gătesc la ce culoare să aibă perdelele, era a ei. Ilie nu zicea nimic. „E mama, Ana, trebuie să o respectăm.”

Am încercat să mă adaptez. Am încercat să fiu „femeia adevărată” despre care vorbea ea. Dar fiecare zi era o luptă. Îmi critica hainele: „Nu te mai îmbraci ca o femeie măritată!” Îmi critica mâncarea: „Mama lui Ilie făcea sarmale mai bune.” Îmi critica chiar și felul în care îi vorbeam soțului meu: „Nu te mai răsti la el! Bărbatul trebuie să fie capul familiei.”

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu — sunt contabilă la o firmă mică din București — am găsit-o pe Viorica răscolindu-mi sertarele. „Caut niște acte pentru Ilie”, mi-a spus cu un zâmbet fals. Atunci am simțit că nu mai am niciun spațiu al meu. Niciun colț unde să pot respira fără să fiu judecată sau controlată.

Ilie devenise tot mai distant. Orice încercare de discuție se termina cu el ridicând din umeri sau ieșind din cameră. „Nu vreau scandaluri”, spunea mereu. Dar scandalurile veneau oricum, pentru că Viorica știa să le provoace din orice nimic. Într-o duminică, la masă, mi-a spus în fața tuturor: „Ana, dacă nu-ți convine aici, poți pleca! Femeile se adaptează, nu fug.”

Am tăcut atunci. Dar cuvintele ei au rămas ca niște cuie în sufletul meu.

Într-o noapte, după ce iar m-am certat cu Ilie pentru că nu voia să-și apere soția în fața mamei lui, am stat pe balcon și m-am uitat la luminile orașului. M-am întrebat: oare chiar nu merit mai mult? Oare chiar trebuie să-mi trăiesc viața după regulile altcuiva? Mi-am amintit de mama mea, care a crescut singură trei copii după ce tata a murit într-un accident de muncă. Ea nu s-a plâns niciodată, dar nici nu a acceptat să fie călcată în picioare.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajul. O geantă mică, câteva haine și actele mele. Am ieșit pe hol și am văzut-o pe Viorica stând la ușă, cu brațele încrucișate.

— Unde crezi că pleci?

— Plec la mine, doamnă Viorica. Nu mai pot trăi aici.

— O să te întorci! Toate se întorc! Cine te mai ia pe tine acum?

Ilie nici măcar nu s-a ridicat din pat. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Acum stau într-o garsonieră micuță din Militari, cu pereții goi și miros de vopsea proaspătă. E liniște — o liniște ciudată, care uneori doare. Mă trezesc dimineața și mă întreb dacă am făcut bine. Mă simt vinovată pentru că am plecat, pentru că n-am fost „femeia adevărată” pe care o voia Viorica sau soția supusă pe care o voia Ilie.

Dar apoi îmi amintesc cum era să nu pot respira în propria casă. Cum era să-mi fie frică să spun ce gândesc sau ce simt. Cum era să fiu invizibilă pentru omul pe care îl iubeam.

Am început terapia. Psiholoaga mea, doamna Ruxandra, mă întreabă mereu: „Ana, cine ești tu fără ceilalți?” Nu știu încă răspunsul. Învăț să mă cunosc din nou. Sora mea, Ioana, mă sună zilnic și îmi spune că e mândră de mine. Mama plânge la telefon și îmi spune că orice ar fi, acasă la ea ușa e mereu deschisă.

Uneori mă simt puternică, alteori mă simt pierdută. Dar știu că nu mai vreau să trăiesc după regulile altora. Vreau să-mi construiesc propriul „acasă”, chiar dacă e greu și doare.

M-am întâlnit recent cu Ilie la notar pentru acte. Era palid și obosit. Nici el nu părea fericit.

— Ana… poate că n-am știut să fiu bărbatul de care aveai nevoie.

— Poate că nici eu n-am știut să fiu femeia pe care o voiai tu… dar nu cred că asta contează acum.

Am ieșit din birou și am simțit pentru prima dată că sunt liberă.

Acum stau pe marginea patului meu nou și privesc spre fereastră. Mă întreb: câte femei trăiesc încă între patru pereți care nu le mai sunt acasă? Câte au curajul să plece? Și oare cât de greu e să-ți dai voie să fii fericită?