Între Mormântul Tatălui și Soțul Străin: Povestea Unei Mame Rănite

— Ana, te rog, vino acasă măcar azi. E parastasul tatălui tău, nu pot să trec singură prin asta…

Vocea mea tremura în receptor, iar răspunsul fiicei mele a venit rece, ca o ploaie de noiembrie:

— Mamă, nu pot. Radu are o întâlnire importantă la serviciu și trebuie să-l ajut cu ceva. O să aprind o lumânare aici, promit.

Am rămas cu telefonul în mână, privind spre poza lui Mihai, soțul meu, care zâmbea blând din ramă. Îmi venea să urlu. Cum putea Ana să nu fie aici? El a fost totul pentru ea. Îi citea povești seara, îi lega șireturile când era mică, îi ștergea lacrimile la primul eșec la școală. Și acum, când el nu mai e, când eu mă prăbușesc sub greutatea singurătății, ea nu vine.

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în hohote. Nu era prima dată când Ana mă refuza de când s-a măritat cu Radu. De fapt, de la nuntă parcă s-a tras o cortină între noi. Radu e un bărbat politicos, dar mereu distant. Nu i-am simțit niciodată căldura sau dorința de a face parte din familia noastră. Mereu grăbit, mereu cu ochii pe ceas, mereu cu planuri care nu ne includeau.

— Mamă, nu mai insista! Radu are nevoie de mine! — mi-a spus Ana într-o seară, când am rugat-o să vină la mine să mâncăm împreună sarmale, ca pe vremuri.

— Dar și eu am nevoie de tine… — am șoptit atunci, dar cred că nu m-a auzit.

De atunci, am început să mă întreb: unde am greșit? Am fost prea posesivă? Prea protectoare? Sau poate prea slabă după moartea lui Mihai? Poate că Ana simte că trebuie să fie puternică pentru Radu și pentru noua ei familie. Dar eu? Eu unde mai sunt în viața ei?

La parastas au venit rudele din partea mea: sora mea Maria cu soțul ei, verișoara Ioana cu copiii. Toți au întrebat de Ana. Am dat din umeri și am spus că are treabă la serviciu. Nu am avut curajul să spun adevărul: că nu a vrut să vină.

După ce toți au plecat și casa a rămas goală, m-am dus la cimitir. Am stat lângă crucea lui Mihai și am vorbit cu el ca altădată:

— Mihai, ce facem cu fata noastră? Parcă nu mai e a noastră… Parcă nu mai are rădăcini aici.

Vântul bătea printre brazi și mi se părea că aud vocea lui spunând: „Las-o să zboare, dar ține-i ușa deschisă.”

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul: am făcut zacuscă, am curățat grădina, am mers la biserică. Dar gândul la Ana mă urmărea peste tot. O sunam din când în când și vorbeam scurt:

— Ce faci?
— Bine, mamă. Sunt ocupată.
— Ai mâncat?
— Da.
— Sănătoasă?
— Da.

Și atât. Niciun „mi-e dor de tine”, niciun „hai pe la mine”.

Într-o zi m-am hotărât să merg la ea acasă fără să anunț. Am cumpărat cozonac și flori și am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Radu.

— Bună ziua… Ana e acasă?

M-a privit mirat și puțin iritat:

— E ocupată cu niște acte pentru serviciu. Nu cred că poate sta mult de vorbă.

Am intrat totuși. Ana era palidă și obosită. M-a îmbrățișat scurt și s-a întors la laptop.

— Mamă, chiar acum nu pot vorbi… Poate data viitoare.

Am lăsat cozonacul pe masă și am plecat cu ochii în lacrimi. Pe drum m-am gândit că poate Radu o controlează prea mult sau poate ea chiar nu mai are nevoie de mine.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe întuneric și m-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au fost în zadar. Dacă dragostea de mamă se termină când copilul devine adult sau dacă trebuie să accept că rolul meu s-a schimbat.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ana: „Mamă, îmi pare rău că te-am supărat. Sunt foarte stresată cu serviciul și cu tot ce se întâmplă aici. Te iubesc.”

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau amare și dulci în același timp. Poate că nu am pierdut-o definitiv. Poate că trebuie doar să învăț să o iubesc altfel.

Acum stau în fața ferestrei și privesc spre strada pustie. Mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare dragostea dintre mamă și fiică poate supraviețui distanței și schimbării? Sau trebuie să acceptăm că uneori copiii noștri devin străini?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar până atunci, voi ține mereu ușa deschisă pentru Ana mea.