Între mine și mama lui: Ultimatumul care mi-a schimbat viața

— Vlad, cât mai pot să suport? Am spus-o cu voce tremurată, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătărie. Era trecut de ora zece, iar el abia intrase pe ușă, cu sacoșe pline de la mama lui. Mirosea a sarmale și a parfumul acela dulceag pe care îl folosea doamna Mariana, soacra mea.

— Ce-ai pățit iar, Ioana? Nu vezi că am fost ocupat? Mama nu se simte bine, are nevoie de mine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era același refren de trei ani încoace, de când ne-am mutat împreună. Vlad era mereu „la mama”, iar eu eram tot mai singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Prietenele mele râdeau amar când le povesteam: „Ai grijă, Ioana, că te măriți cu el, nu cu familia lui!” Dar nu le-am ascultat.

În primele luni după nuntă, totul părea normal. Mariana venea des pe la noi, aducea plăcinte și sfaturi nesolicitate despre cum să țin casa. „Așa se face la noi în familie”, spunea ea cu un zâmbet fals. Vlad îi dădea mereu dreptate, iar eu mă simțeam ca o musafiră în propria viață.

Adevărata criză a început când am pierdut prima sarcină. Aveam nevoie de Vlad mai mult ca oricând, dar el era plecat la mama lui, care „nu se simțea bine cu tensiunea”. Am plâns singură în baie, ascultându-l cum îi povestea Marianei la telefon fiecare detaliu despre mine, fără să mă întrebe dacă vreau să știe.

Într-o seară, după ce am gătit ciorbă și am pus masa pentru doi, Vlad a venit cu Mariana după el. Fără să mă anunțe. Ea s-a așezat la masă și a început să critice: „Nu ai pus destulă sare. Vlad nu mănâncă așa.” M-am ridicat și am plecat în dormitor. Vlad nici măcar nu a observat.

Am început să mă sting încet. Nu mai ieșeam cu prietenele, nu mai aveam chef de nimic. Mama mea mă suna zilnic: „Ioana, nu te lăsa! Vorbește cu el!” Dar cum să vorbesc cu un om care nu mă vede?

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Mariana în bucătăria mea, făcând ordine prin dulapuri. Când am întrebat-o ce caută acolo, mi-a răspuns sec: „Vreau să mă asigur că Vlad are tot ce-i trebuie.”

— Dar eu? Eu ce sunt aici?

M-a privit de sus: „Tu ești soția lui Vlad. Dar el e băiatul meu.”

Atunci am simțit că nu mai pot. Am ieșit afară și am plâns pe banca din fața blocului. O vecină m-a văzut și s-a apropiat:

— Ioana, nu te supăra că-ți spun… dar Vlad e prea legat de mama lui. Toată lumea știe.

În seara aceea, l-am așteptat pe Vlad cu inima grea. Când a intrat pe ușă, i-am spus direct:

— Vlad, trebuie să alegi: ori eu, ori mama ta.

A rămas blocat. Nu cred că se aștepta vreodată să audă asta de la mine.

— Cum poți să-mi ceri așa ceva? E mama mea!

— Și eu sunt soția ta! Nu mai pot trăi în umbra ei. Dacă vrei să fii cu ea, du-te! Dar eu nu mai pot.

A urmat o tăcere apăsătoare. A doua zi dimineață, Vlad și-a făcut bagajele și a plecat la Mariana. Nici măcar nu s-a uitat înapoi.

Au trecut luni de atunci. La început am crezut că o să mor de durere. M-am simțit vinovată, abandonată, furioasă pe toată lumea. Mama mea a venit să stea cu mine o vreme și m-a ajutat să-mi revin încet-încet.

Am început să merg la terapie și să-mi dau seama cât de mult m-am pierdut pe mine însămi încercând să fiu pe placul altora. Prietenele mele au revenit în viața mea și m-au ajutat să văd că merit mai mult decât firimiturile de afecțiune pe care le primeam.

Vlad nu m-a sunat niciodată. Am auzit că stă tot cu Mariana și că încă nu poate lua nicio decizie fără ea. Eu mi-am găsit liniștea într-un apartament nou și într-un job care îmi place.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să mai încerc. Dar apoi îmi amintesc cât de invizibilă eram lângă el și cât de mult contează să fii văzut și iubit pentru cine ești.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra unei soacre posesive? Oare câți bărbați nu știu să-și apere familia nou creată? Dacă ai fi fost în locul meu… ce ai fi făcut?