Între dragostea pentru bunicul și răceala bunicii: Povestea unei nepoate din București

— Nu mai pune atâtea întrebări, Ana! Nu vezi că deranjezi? vocea bunicii Maria a tăiat aerul din bucătăria mică, în timp ce eu, la zece ani, mă jucam cu firimiturile de pe fața de masă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și m-am retras în colțul meu preferat, lângă sobă. Bunicul Ilie, cu ochii lui blânzi și mâinile crăpate de muncă, mi-a făcut cu ochiul pe furiș și mi-a șoptit: — Las-o, Marie, copiii trebuie să întrebe ca să crească.

Așa era mereu la noi acasă. Bunicul era soarele meu, omul care mă lua de mână la piață și-mi cumpăra mere roșii, cel care mă învăța să citesc ceasul și să număr stelele pe cerul de deasupra blocului nostru din Drumul Taberei. Bunica însă… bunica era o umbră rece. Niciodată nu m-a strâns în brațe, niciodată nu mi-a spus „te iubesc”. Parcă fiecare gest al meu o deranja, fiecare zâmbet al meu era o ofensă.

Când am crescut puțin, am început să observ privirile pe care le arunca bunicului când venea acasă mai târziu sau când aducea flori pentru mine. Odată, am auzit-o spunându-i: — Iar ai cheltuit banii pe prostii pentru fată? Parcă nu are părinți! Atunci am simțit pentru prima dată că nu sunt dorită. Mama mea, Adina, lucra două schimburi la spital și tata era mereu plecat cu serviciul prin țară. Așa că bunicii erau lumea mea.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești, am intrat tiptil în sufragerie. Bunicul stătea pe canapea cu capul plecat, iar bunica îi vorbea apăsat:
— Nu trebuia să o aducem aici. E doar o povară! Eu nu mai pot, Ilie!
— Ana e nepoata noastră! Cum poți să spui așa ceva?
— Nu e sânge din sângele meu! E fata Adinei cu Petru, dar niciodată n-am simțit-o ca pe a mea.

Am fugit plângând în camera mea. Atunci am aflat secretul: bunica nu era mama adevărată a mamei mele. Era mama vitregă, venită în viața bunicului după ce prima lui soție murise tânără. De atunci am început să văd totul altfel. Am înțeles de ce nu mă privea niciodată cu dragoste.

Anii au trecut și eu am crescut cu dorința disperată de a-i câștiga afecțiunea. Îi duceam flori de câmp, îi desenam felicitări de 8 Martie, îi făceam ceai când o durea capul. Dar răspunsul era mereu același: un oftat sau un „lasă-mă în pace”. Bunicul încerca să-mi aline suferința:
— Suflet drag, nu toți oamenii știu să iubească la fel. Tu să nu-ți pierzi bunătatea.

Într-o zi, când aveam șaptesprezece ani și mă pregăteam pentru Bacalaureat, bunica s-a îmbolnăvit grav. Mama a venit acasă plângând:
— Ana, trebuie să mergem la spital. Bunica are nevoie de noi.
Am simțit un gol în stomac. M-am dus la ea cu inima strânsă. Pe patul alb al spitalului, bunica părea mai mică și mai fragilă ca niciodată. M-a privit lung și pentru prima dată mi-a spus:
— Ana… îmi pare rău că n-am știut să fiu altfel cu tine.

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Am luat-o de mână și i-am spus:
— Eu tot v-am iubit.

După moartea ei, casa a devenit mai tăcută ca niciodată. Bunicul s-a stins la scurt timp după ea, ca și cum nu mai avea pentru ce să trăiască. Am rămas singură cu amintirile mele și cu întrebarea care mă bântuie și azi: De ce unii oameni nu pot iubi decât pe jumătate? Și cum putem noi să iertăm lipsa iubirii atunci când sufletul nostru tânjește după ea?

Poate că fiecare familie ascunde răni nevindecate și secrete care dor mai tare decât orice ceartă. Dar oare putem rupe lanțul acesta? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile celor dinaintea noastră?

Ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o poveste asemănătoare? Cum ați reușit să mergeți mai departe?