Între Dragoste și Renunțare: Povestea unei Mame Românce

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa, între două focuri! a izbucnit Vlad, fiul meu, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Berceni. Era seară târziu, iar lumina galbenă a becului scotea la iveală fiecare rid de pe fața mea, fiecare urmă de oboseală adunată în ani de singurătate și sacrificiu.

Irina, nora mea, stătea cu brațele încrucișate lângă chiuvetă. Ochii ei verzi mă priveau cu o răceală pe care nu o mai întâlnisem până atunci. — Vlad are dreptul la viața lui, doamnă Maria. Și eu la a mea. Nu puteți să ne spuneți mereu ce să facem. Nu mai suntem copii.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, să le spun că tot ce fac e din dragoste, că nu vreau decât binele lor. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Am privit spre poza lui Doru, soțul meu, care zâmbea de pe perete. El nu mai era aici să mă ajute, să-mi spună când greșesc sau când exagerez.

Mi-am crescut singură băiatul după ce Doru a murit într-un accident stupid pe DN1, într-o duminică ploioasă. Avea doar opt ani atunci Vlad. L-am ținut aproape de mine, l-am protejat de tot ce era rău în lume. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele, la prieteni, la orice bucurie personală. El era totul pentru mine.

Când a venit Irina în viața lui, am încercat să fiu deschisă. O fată frumoasă, isteață, cu planuri mari. Dar nu era ca mine. Nu gătea sarmale, nu știa să facă cozonac, nu voia să stea la povești cu vecinele pe bancă. Era mereu pe fugă, mereu cu ochii în telefon sau cu gândul la cariera ei de arhitect.

La început am crezut că e doar o fază. Că o să se schimbe, că o să vadă cât de important e să păstrezi tradițiile. Dar nu s-a întâmplat asta. Ba din contră, Vlad a început să se schimbe el. Nu mai venea la masă duminica fără ea, nu mai mergea cu mine la biserică de Paște. Și cel mai rău: nu mă mai întreba nimic înainte să ia decizii.

Într-o zi, am aflat că vor să se mute la apartamentul lor, cumpărat cu un credit uriaș. Fără să mă consulte! Am simțit că mi se rupe sufletul. — Cum adică plecați? Cine o să aibă grijă de tine dacă te îmbolnăvești? am întrebat eu plângând.

Irina a ridicat din umeri: — Vlad e adult. Și eu sunt adultă. Ne descurcăm.

Am început să mă cert cu ea din orice: că nu spală vasele imediat după masă, că nu știe să calce cămășile lui Vlad cum trebuie, că nu face curat ca lumea. Vlad încerca să ne împace, dar era prins la mijloc ca un copil între doi părinți divorțați.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine duce gunoiul, Irina mi-a spus cu voce tare și clară: — Țineți minte: nu aveți dreptul să-mi spuneți cum să trăiesc! O să-mi fac drumul meu, fără dumneavoastră dacă trebuie!

M-a durut mai tare decât orice palmă primită vreodată. Am stat toată noaptea pe marginea patului și m-am gândit: unde am greșit? De ce nu pot fi și eu ca alte mame care-și văd copiii fericiți și atât?

A doua zi dimineață am găsit bucătăria goală. Vlad și Irina plecaseră devreme la serviciu. Pe masă era o cană de cafea rămasă de la Irina și un bilet: „Mulțumim pentru tot.”

Am început să plâng încet, ca să nu mă aud nici eu. Mi-am dat seama că nu pot controla viața lor oricât aș vrea. Că dragostea mea sufocantă îi îndepărtează, nu îi apropie.

Au trecut luni de atunci. Vlad mă sună mai rar acum. Irina vine uneori cu el în vizită, dar discuțiile sunt reci și formale. Încerc să mă abțin din a da sfaturi sau a critica. Învăț să fiu doar mama care ascultă și iubește de la distanță.

Sunt zile când mă simt inutilă și singură în apartamentul nostru vechi din Berceni. Dar încerc să găsesc bucurie în lucruri mici: o carte bună, o plimbare prin parc, o conversație cu vecina de la trei.

Mă întreb adesea: oare dragostea de mamă poate fi prea mult? Oare ar trebui să ne învățăm copiii să zboare chiar dacă asta înseamnă să-i pierdem puțin câte puțin?

Poate că adevărata iubire e cea care știe când să lase drumul liber… Voi ce credeți? Ați trecut prin ceva asemănător? Cum ați reușit să mergeți mai departe?