Între Dragoste și Pierdere: Povestea Mea, Irina

— De ce nu poți fi și tu ca Rareș? Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii ciorbei de perișoare. Mâinile îmi tremură pe farfurie, iar privirea mi se oprește pe fața fratelui meu, care zâmbește mulțumit, cu obrajii roșii de la joacă. Avea doar opt ani, cu doi mai puțin decât mine, dar părea că lumea întreagă îi aparține. Eu, Irina, eram mereu cea care trebuia să se conformeze, să fie responsabilă, să nu deranjeze.

Îmi amintesc cum, într-o zi de iarnă, am venit acasă cu un zece la matematică. Am intrat val-vârtej în sufragerie, cu carnetul de note strâns la piept. Mama stătea pe canapea, cu ochii lipiți de televizor. — Mamă, uite! Am luat zece! Am așteptat să văd scânteia de mândrie în ochii ei, dar tot ce am primit a fost un zâmbet absent. — Foarte bine, Irina. Să nu uiți să-l ajuți pe Rareș la temă, că el nu se descurcă la fel de bine ca tine.

Atunci am simțit pentru prima dată că nu contez. Că orice aș face, Rareș va fi mereu mai important. El era bolnăvicios când era mic, iar mama își petrecuse nopțile la căpătâiul lui. Poate de atunci s-a creat legătura aceea specială, pe care eu nu aveam cum să o egalez. Tata era mai mult absent, prins cu două joburi ca să ne țină pe linia de plutire. Când venea acasă, obosit și tăcut, nu avea răbdare de povești sau conflicte.

Anii au trecut, iar eu am devenit tot mai retrasă. La școală eram printre cei mai buni, dar acasă nu conta. Rareș lua note mediocre, dar fiecare mic succes al lui era sărbătorit cu prăjituri și laude. Într-o seară, după ce mama îl felicitase pentru un opt la română, am izbucnit:

— De ce nu mă vezi și pe mine? De ce nu te bucuri niciodată pentru mine?

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva absurd. — Irina, tu ești mare, tu te descurci. Rareș are nevoie de sprijin. Nu înțelegi?

Am fugit în cameră și am plâns până târziu în noapte. Gelozia mă ardea pe dinăuntru, dar și vina. Îl iubeam pe Rareș, nu era vina lui că mama îl prefera. Dar nu puteam să nu simt că sunt invizibilă.

În liceu, am început să lipsesc de la ore. Mă plimbam prin parcul din cartier, încercând să-mi găsesc locul în lume. Prietenele mele nu înțelegeau de ce sunt mereu tristă. — Lasă, Irina, ai familie, ai casă, ce-ți lipsește? Dar nimeni nu știa cât de greu e să nu fii văzut.

Într-o zi, am venit acasă mai devreme și i-am auzit pe mama și pe Rareș râzând în bucătărie. Am stat în prag, neștiută, ascultându-i cum povestesc despre o excursie la munte pe care o plănuiseră doar ei doi. M-am simțit trădată. Am intrat brusc și am întrebat:

— Și eu? Eu nu merg?

Mama a ridicat din umeri: — Tu ai mereu altceva de făcut. Oricum nu-ți place să stai cu noi.

Atunci am simțit că nu mai pot. Am început să țip, să spun tot ce ținusem în mine ani de zile. Rareș s-a uitat la mine speriat, iar mama a început să plângă. — Nu știam că te simți așa, Irina… Dar nu s-a schimbat nimic după aceea. Poate doar tăcerea dintre noi a devenit mai apăsătoare.

Am plecat la facultate în Cluj, departe de casă. Acolo am descoperit oameni care mă apreciau pentru cine sunt. Am avut primul meu prieten, Vlad, care m-a învățat să mă iubesc puțin câte puțin. Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată complet. De fiecare dată când mă întorceam acasă, simțeam aceeași distanță. Mama mă întreba mereu de Rareș: dacă are nevoie de bani, dacă e bine la facultate. Pe mine mă întreba doar dacă am mâncat.

Într-o vară, Rareș a avut un accident cu bicicleta. Am alergat la spital, cu inima cât un purice. Mama era deja acolo, plângând la căpătâiul lui. Când am intrat, m-a privit ca pe o străină. — De ce ai venit? Nu ai tu treabă la Cluj?

Atunci am înțeles că oricât aș încerca, nu voi fi niciodată pe primul loc în inima ei. Am plecat fără să spun nimic. În tren, privind pe geam la câmpurile galbene de soare, am plâns în tăcere.

Astăzi am 28 de ani și locuiesc tot în Cluj. Am un job bun, prieteni adevărați și o viață pe care mi-am construit-o singură. Rareș e medic rezident la București. Vorbim rar, dar când o facem, simt că el mă înțelege mai bine decât oricine. Mama a rămas aceeași: grijulie cu el, distantă cu mine. Tata s-a pensionat și încearcă să repare ce poate, dar e prea târziu.

Uneori mă întreb: cât de mult ne poate marca lipsa de recunoaștere din copilărie? Oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate pentru că nu am fost văzuți sau iubiți la fel? Poate că povestea mea nu e unică. Dar dacă ai simțit vreodată că nu contezi, te invit să-mi spui povestea ta. Poate împreună găsim vindecare.