Între două lumi: Povestea unei mame care și-a sacrificat viața pentru familie, dar se teme pentru viitorul nepoților

— Nu vreau să-i mai văd în casa mea! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Era seara de Crăciun, iar masa era încărcată cu sarmale, cozonaci și vin roșu, dar în sufletul meu era doar amărăciune. Fiica mea, Ioana, mă privea cu ochii mari, încercând să-și țină lacrimile în frâu. Ginerele meu, Radu, stătea între noi, ca un zid care nu știa dacă să se prăbușească sau să reziste.

— Mamă, te rog… nu mai face scandal. E sărbătoare, a șoptit Ioana, încercând să mă liniștească.

Dar nu mai puteam. După 15 ani petrecuți printre străini, spălând bătrâni și curățând case în Italia, visam la liniște. Visam la o familie unită, la nepoți care să crească frumos și la o casă unde să nu mai simt teama zilei de mâine. Dar totul părea să se destrame sub ochii mei din cauza părinților lui Radu.

Pe Vasile și Mariana i-am cunoscut când Ioana s-a măritat cu Radu. La început păreau oameni simpli, dar pe parcurs am descoperit că sunt genul de oameni care cred că totul li se cuvine. Nu muncesc decât dacă nu au încotro și mereu caută scurtături. Vasile a lucrat toată viața „la negru”, ba pe șantier, ba la pădure, mereu cu gândul la câștig rapid. Mariana e mereu cu bârfa și cu ochii pe ce are vecinul. Când au aflat că am reușit să cumpăr o casă după atâția ani de muncă grea în Italia, au început să vină tot mai des pe la noi.

— Maria, tu ai bani! Ce-ți pasă dacă ne ajuți și pe noi? a zis Mariana într-o zi, fără nicio rușine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu nu am avut niciodată pe nimeni să mă ajute. Am plecat singură, fără să știu limba, fără prieteni. Am dormit în camere reci, am mâncat resturi și am plâns nopți întregi de dorul Ioanei. Tot ce am făcut a fost pentru ea.

Acum, când Ioana are doi copii minunați — Andreea și Vlad — mă tem că influența acestor oameni îi va strica. Deja îi aud spunând:

— Lasă, mamă, nu te mai chinui cu școala! Oricum nu te ajută la nimic! Eu am făcut bani fără carte!

Mă doare sufletul când îi aud pe nepoții mei repetând vorbele astea. Eu am muncit tocmai pentru ca ei să aibă alt viitor. Să nu ajungă ca mine sau ca Vasile și Mariana.

Într-o zi, după ce Vasile a venit beat la noi și a început să urle că „nu-i respectăm”, am izbucnit:

— Nu vreau ca Andreea și Vlad să crească cu exemplele astea! Nu vreau să creadă că e normal să furi sau să minți ca să te descurci!

Radu s-a ridicat de la masă:

— Mama, tata… vă rog să plecați acum. Nu vreau scandal în fața copiilor.

Mariana s-a uitat urât la mine:

— Tu ai uitat de unde ai plecat! Acum te crezi mai bună ca noi?

Am rămas singură în bucătărie după ce au plecat toți. M-am prăbușit pe scaun și am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că am fost prea dură. Poate că ar fi trebuit să fiu mai tolerantă.

Dar apoi mi-am adus aminte de toate nopțile în care am dormit cu frica zilei de mâine într-un pat străin. De toate momentele când mi-am văzut fiica doar prin apeluri video, crescând fără mine. Am făcut totul pentru ea și pentru copiii ei.

În zilele următoare, Ioana a venit la mine:

— Mamă, știu că îți e greu. Dar Radu e prins la mijloc. Și eu sunt… Nu vreau ca Andreea și Vlad să sufere din cauza conflictelor dintre bunici.

— Ioana, nu vreau decât binele lor! Nu vreau să creadă că e normal să trăiești din minciuni sau din banii altora! Eu am muncit cinstit pentru fiecare leu!

— Știu… Dar nu putem să-i ținem departe de bunicii lor pentru totdeauna.

Am oftat adânc. Poate că avea dreptate. Dar cum să-i protejez fără să-i rănesc?

Într-o duminică dimineață, Andreea a venit la mine:

— Bunico, tu de ce ai plecat în Italia?

Am zâmbit trist:

— Ca să-ți fie ție mai bine decât mi-a fost mie.

— Și eu trebuie să plec departe ca tine?

— Sper din suflet că nu.

M-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de fragil e totul. Cât de ușor pot fi influențați copiii de cei din jur. M-am întrebat dacă sacrificiul meu a meritat sau dacă n-am făcut decât să schimb o problemă cu alta.

Acum stau seara pe prispa casei mele și privesc apusul peste dealuri. Îmi doresc doar ca nepoții mei să crească oameni buni și cinstiți. Dar oare pot eu controla asta? Sau trebuie să-i las să-și găsească singuri drumul?

Poate că fiecare generație are lupta ei… Dar voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă protejați copiii și nepoții fără să-i răniți?