Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și poate ierta fiul

— Cum ai putut să faci asta, Vlad? Cum? Glasul meu răsună în bucătăria mică, cu pereții încărcați de amintiri. Încerc să-mi stăpânesc lacrimile, dar ele curg fără rușine, ca în ziua când am aflat că fiul meu, băiatul meu cel bun, și-a părăsit soția și copiii pentru o altă femeie.

Vlad stă în fața mea, cu ochii în pământ. Îl văd cum își frământă mâinile, dar nu spune nimic. Tăcerea lui mă doare mai tare decât orice cuvânt. În mintea mea se derulează iar și iar acea zi de acum cinci ani, când Ana a venit la mine cu ochii roșii de plâns, ținându-i pe gemeni în brațe. „Nu mai pot, doamnă Maria. Vlad nu mai vine acasă. Am aflat că are pe altcineva.”

Am simțit atunci cum tot ce am construit o viață întreagă se prăbușește. Eu și soțul meu, Gheorghe, ne-am crescut copiii cu frică de Dumnezeu, cu respect pentru familie. Am muncit la fabrică, am strâns fiecare leu pentru ca Vlad să aibă parte de tot ce e mai bun. L-am văzut cum crește, cum se îndrăgostește de Ana la liceu, cum îi strălucesc ochii când îi ține pe gemeni pentru prima dată. Și apoi… totul s-a năruit.

— Mamă, te rog… Nu mai pot schimba nimic acum, spune Vlad încet, aproape șoptit.

— Dar poți să-ți ceri iertare! Poți să fii tată pentru copiii tăi! Poți să nu o aduci pe Irina aici, în casa asta! izbucnesc eu.

Irina… Nici nu pot să-i spun pe nume fără să simt un nod în gât. Tânără, frumoasă, mereu cu zâmbetul pe buze când vine la noi. Dar eu văd dincolo de aparențe. Văd cum îi privește pe gemeni cu răceală, cum îl trage pe Vlad deoparte când vine Ana să-i lase copiii pentru weekend. Văd cum Vlad se schimbă lângă ea: devine nervos, grăbit, parcă mereu vinovat.

În sat toată lumea știe povestea noastră. Vecina de peste drum, tanti Lenuța, mă privește cu milă când mă întâlnește la magazin. „Lasă, Mărioară, că poate se îndreaptă băiatul tău…” Dar eu știu că nu e așa simplu. Ana s-a mutat la oraș cu copiii și rareori mai vine pe la noi. Gemenii cresc fără tatăl lor aproape și fără bunica ce-i iubește nespus.

În fiecare duminică merg la biserică și mă rog pentru sufletul lui Vlad. Mă rog să-i dea Dumnezeu lumină și putere să repare ce a stricat. Dar mă simt vinovată și eu: unde am greșit? Ce n-am făcut bine ca mamă? De ce nu l-am învățat să prețuiască familia?

Într-o seară, după ce Irina pleacă și Vlad rămâne singur la masă cu mine, îndrăznesc să-l întreb:

— Ți-e dor de Ana?

Vlad oftează adânc.

— Uneori… Da. Dar e prea târziu acum. Irina e însărcinată.

Simt cum mi se taie respirația. O nouă viață… O altă familie care începe pe ruinele celei vechi. Nu pot să mă bucur. Mă gândesc la Ana, la gemeni, la cât au suferit.

— Și dacă într-o zi copiii tăi te vor întreba de ce ai plecat? Ce le vei spune?

Vlad ridică din umeri.

— Că am greșit… Că oamenii greșesc.

Mă uit la el și nu-l mai recunosc. Parcă nu e băiatul meu cel blând și atent de altădată. Parcă e un străin care poartă chipul lui Vlad.

În Ajunul Crăciunului primesc un mesaj de la Ana: „Sărut mâna, doamnă Maria! Gemenii vă duc dorul. Putem veni să vă colindăm?” Inima mi se umple de bucurie și durere în același timp. Îi primesc cu brațele deschise. Copiii sar în brațele mele și mă strâng tare-tare.

— Bunico, tati vine azi? mă întreabă Andrei, unul dintre gemeni.

Nu știu ce să răspund. Mă uit la Ana, care își mușcă buzele ca să nu plângă.

— Tati are treabă azi, dragul meu… Dar suntem aici cu bunica! spune ea încercând să zâmbească.

După ce pleacă Ana cu copiii, rămân singură în casă. Privesc bradul împodobit și mă întreb dacă voi putea vreodată să-l iert pe Vlad cu adevărat sau să o accept pe Irina ca parte din viața noastră. Poate că timpul va vindeca rănile… sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată.

Mereu m-am întrebat: cât de mult putem ierta celor dragi? Și dacă nu putem ierta… ce fel de oameni suntem noi? Voi ați putea trece peste o astfel de trădare?