Între două lumi: Povestea unei femei care a uitat să mai fie ea însăși

— Irina, ai văzut unde mi-am pus cheile? strigă Cătălin din hol, în timp ce eu încercam să-l conving pe Vlad să-și termine cerealele înainte să întârzie la școală.

— Nu știu, Cătălin! Poate dacă ai fi pus lucrurile la locul lor…

Nici nu apuc să termin fraza, că aud trântindu-se ușa de la dulap. Vlad începe să plângă, iar Maria, fetița noastră de patru ani, mă trage de mânecă să-i leg șireturile. Mă simt ca un dirijor într-o orchestră dezacordată, unde fiecare instrument cântă după bunul plac.

În fiecare dimineață, aceeași goană. Eu mă trezesc prima, pregătesc micul dejun, fac pachetele pentru școală, verific ghiozdanele, apoi alerg la baie să mă machiez pe fugă. Cătălin se ridică din pat abia când totul e aproape gata. Își bea cafeaua în liniște, citește știrile pe telefon și se plânge că e obosit. Uneori îl privesc și nu-l mai recunosc. Unde e bărbatul care-mi promitea că vom face totul împreună?

La serviciu, colegii mă întreabă mereu cum reușesc să le fac pe toate. Zâmbesc fals și spun că mă ajută soțul, dar adevărul e că mă simt ca o funie întinsă la maximum. Șefa mea, doamna Popescu, mă cheamă într-o zi în birou:

— Irina, știu că ai copii mici acasă, dar avem nevoie de tine la proiectul ăsta. Poți rămâne peste program?

Înghit în sec. Nu pot spune nu. Avem nevoie de bani — ratele la bancă ne sufocă. Accept și trimit un mesaj lui Cătălin:

„Trebuie să stau peste program azi. Poți lua copiii de la grădi?”

Răspunsul vine sec: „Nu pot. Am treabă.”

În seara aceea ajung acasă târziu. Copiii adormiseră cu bunica la televizor. Cătălin era la calculator, cu căștile pe urechi. Nici nu ridică privirea când intru.

— Ai mâncat? îl întreb.

— Da, mi-am comandat pizza.

Mă prăbușesc pe canapea și simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Mă simt invizibilă. Parcă nu mai sunt decât o umbră care face totul din inerție.

În weekenduri sper mereu că vom petrece timp împreună ca familie. Dar Cătălin are mereu altceva de făcut: merge cu băieții la fotbal sau se retrage în camera lui „să se relaxeze”. Eu rămân cu copiii, cu vasele nespălate și cu lista de cumpărături.

Într-o duminică, după ce am strâns masa și am pus copiii la somn, îl găsesc pe Cătălin pe balcon cu o bere în mână.

— Cătălin, nu mai pot! Simt că totul cade pe mine! Nu te mai implici deloc…

Mă privește mirat, ca și cum i-aș vorbi într-o limbă străină.

— Exagerezi. Toate femeile fac asta. Ce vrei să fac?

— Să fii aici! Să mă ajuți! Să fim o echipă…

Dă din umeri și se întoarce spre orașul luminat de seară. Mă simt atât de singură încât mi-e teamă că o să dispar pur și simplu.

Seara târziu, când toată casa doarme, deschid laptopul și citesc povești ale altor femei ca mine pe un forum. Unele spun că au divorțat și au început o viață nouă. Altele spun că au răbdat pentru copii. Mă întreb ce ar trebui să fac eu.

Mama mă sună des și mă întreabă dacă sunt bine.

— Irina, tu nu mai ești tu… Parcă ai mereu norii pe chip.

— Sunt doar obosită, mamă…

Dar adevărul e că nu mai știu cine sunt. Am uitat ce-mi place, ce-mi doresc. Totul e despre ceilalți: copiii, casa, serviciul… Eu unde sunt?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Cătălin — pentru că a uitat să ia copiii de la grădiniță — m-am prăbușit plângând în baie. Maria a venit lângă mine și m-a îmbrățișat:

— Mami, nu mai plânge…

Atunci am realizat cât de mult mă vede copilul meu. Și cât de puțin mă vede bărbatul cu care am ales să-mi petrec viața.

Am început să merg la consiliere psihologică fără să-i spun lui Cătălin. Acolo am învățat să pun limite și să cer ajutor. Dar acasă totul părea neschimbat.

Într-o zi i-am spus direct:

— Dacă nu te implici mai mult, nu știu cât o să mai rezist așa.

A râs ironic:

— Ce vrei să faci? Să divorțezi?

Nu i-am răspuns atunci. Dar gândul a rămas cu mine zile întregi.

Am început să-mi fac mici bucurii: o cafea cu o prietenă veche, o carte citită pe ascuns după ce adorm copiii, o plimbare singură prin parc. Încet-încet mi-am amintit cine sunt.

Dar rana rămâne: cum poți construi ceva trainic când unul trage tot greul iar celălalt doar asistă? Oare câte femei trăiesc povestea mea? Și câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”?