Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să trăiesc aici, să mă prefac că totul e bine! vocea Ioanei răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereți galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu lacrimile ei. Tata, cu mâinile crăpate de muncă, strângea nervos ziarul, iar mama se agăța de marginea mesei ca și cum viața ei depindea de acel lemn vechi.

Eu stăteam în prag, cu inima bătându-mi nebunește. Ioana era sora mea mai mare, cea care mereu părea să știe ce vrea. Dar acum, vocea ei tremura. — Ce vrei să spui? am întrebat încet, de teamă să nu rup ceva invizibil între noi.

— Plec. În Italia. Am găsit un loc de muncă la o familie. Nu mai pot aici, nu mai pot cu certurile voastre, cu lipsurile, cu promisiunile care nu se țin niciodată.

Mama a început să plângă în hohote. Tata a trântit ziarul pe masă. — Asta e recunoștința ta? Pentru tot ce am făcut?

Ioana s-a ridicat brusc. — Ce ați făcut? Ne-ați ținut în frică și tăcere! Nu vreau să ajung ca voi!

Am simțit cum aerul devine greu. Eu eram mereu cea care încerca să împace pe toată lumea. Dar acum nu mai știam pe cine să apăr. Pe Ioana, care voia libertate? Pe părinții mei, care nu știau altfel să ne arate dragostea?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Ioana a plecat după două săptămâni, fără să se uite înapoi. Am rămas eu, singură cu părinții mei și cu o liniște apăsătoare care nu semăna deloc cu pacea.

Zilele au trecut greu. Mama se închidea în camera ei și plângea pe ascuns. Tata venea tot mai târziu acasă și mirosea a alcool. Eu încercam să țin casa pe linia de plutire: făceam curat, găteam, mergeam la școală, dar nimic nu mai avea sens.

Într-o zi, am primit un plic din Italia. Era o scrisoare de la Ioana. „Mi-e dor de tine”, scria ea. „Dar aici simt că pot respira. Nu mă urî pentru că am plecat.” Am plâns ore întregi după ce am citit-o. O uram pentru că ne-a lăsat, dar o înțelegeam mai bine decât voiam să recunosc.

Au trecut luni. Tata s-a îmbolnăvit. Ficatul lui ceda sub povara sticlelor goale ascunse prin dulapuri. Mama îmbătrânea văzând cu ochii. Eu mă simțeam prinsă într-o capcană: dacă plecam și eu, îi lăsam singuri; dacă rămâneam, îmi sacrificam viața pentru niște oameni care nu știau să fie fericiți.

Într-o seară friguroasă de februarie, tata m-a chemat la el în cameră. — Maria, tu nu vrei să pleci? Să-ți faci un rost? M-am uitat la el uimită. — Și dacă vreau? O să mă urâți și voi?

A oftat greu. — Poate că am greșit cu voi… Poate că am vrut prea mult să vă ținem aproape și v-am sufocat.

M-am gândit la Ioana, la libertatea ei plătită cu dor și vinovăție. M-am gândit la mine, la visele mele mici: o facultate la București, o cameră doar a mea, liniște.

În acea noapte am decis: nu voi pleca din țară, dar nici nu voi rămâne prizonieră în casa copilăriei mele. Am aplicat la facultate și am început să lucrez part-time într-o librărie din oraș.

Părinții mei au protestat la început. — O fată singură în București? Ce-o să zică lumea? Dar nu m-am lăsat înduplecată.

Când am primit scrisoarea de admitere, am simțit că respir pentru prima dată după mult timp. I-am scris Ioanei: „Nu plec departe ca tine, dar încerc și eu să-mi găsesc drumul.” Mi-a răspuns după câteva zile: „Sunt mândră de tine.”

Viața la București nu a fost ușoară. Am stat într-o garsonieră mică, am mâncat adesea doar covrigi și iaurturi ieftine, dar eram liberă. Îmi lipseau părinții uneori, dar cel mai mult îmi lipsea Ioana.

După doi ani, tata s-a stins din viață. Am mers acasă pentru înmormântare. Ioana a venit din Italia; era schimbată: mai slabă, cu ochii obosiți, dar zâmbitoare când m-a văzut.

Ne-am îmbrățișat lung în curtea casei părintești. — Îmi pare rău că n-am fost aici… a șoptit ea.

— Și mie mi-e dor de tine… i-am răspuns.

Mama ne privea din prag, cu ochii roșii de plâns. Pentru prima dată după mulți ani am stat toate trei la aceeași masă și am vorbit despre tata fără ură sau reproșuri.

Acum locuiesc tot la București și lucrez ca psiholog într-un centru pentru tineri care trec prin aceleași frământări ca mine odinioară. Ioana vine acasă de Crăciun și Paște; mama s-a mutat la mine după ce casa a devenit prea mare și prea goală.

Uneori mă întreb dacă familia noastră ar fi fost altfel dacă am fi știut să vorbim deschis despre ce ne doare. Dacă am fi avut curajul să ne alegem drumul fără vinovăție sau teamă.

Poate că fiecare familie are nevoie de o ruptură ca să se poată vindeca. Sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat… Voi ce credeți? E posibil să iertăm trecutul și să mergem mai departe fără regrete?