Între două lumi: Povestea mea despre familie, alegeri și iertare

— Nu înțeleg, Vlad! Cum poți să vrei să locuiești cu el? E un străin pentru tine! vocea mamei mele răsuna prin bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de certuri. Mâinile ei tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și neputință.

Aveam șaisprezece ani și simțeam că mă sufoc. De ani de zile trăiam între două lumi: lumea mamei mele, Lidia, care mă crescuse singură, și lumea tatălui meu biologic, Doru, care încercase mereu să fie prezent, dar nu fusese niciodată cu adevărat acolo. Nu fuseseră căsătoriți niciodată. Mama rămăsese însărcinată dintr-o greșeală, cum îi plăcea ei să spună, dar nu avusese niciodată curajul sau inima să renunțe la mine. Doru locuia la câteva cartiere distanță, într-un apartament modest, cu o bibliotecă plină de cărți vechi și miros de tutun.

— Nu e un străin, mamă. E tatăl meu. Și vreau să-l cunosc mai bine. Vreau să văd cum e să trăiesc cu el. Poate… poate o să mă înțeleg mai bine cu el decât cu tine! am izbucnit eu, fără să-mi dau seama cât de tare o rănesc.

Lidia a lăsat cana jos cu un zgomot sec. S-a ridicat brusc și a început să plângă în tăcere, cu spatele la mine. M-am simțit vinovat, dar și furios. De ce trebuia să fie totul atât de complicat? De ce nu puteam avea o familie normală?

Am crescut cu poveștile mamei despre cât de greu i-a fost să mă crească singură. Despre cum Doru a încercat la început să fie prezent, dar apoi s-a retras când a văzut cât de mult îl respinge mama. Despre cum fiecare vizită la el era o negociere dureroasă între doi adulți care nu se puteau suporta. Îmi amintesc cum stăteam pe holul blocului lui Doru, cu ghiozdanul în spate, așteptând ca mama să termine de țipat la el la telefon.

— Vlad, tu nu înțelegi! El n-a fost niciodată acolo când ai avut nevoie! Eu am stat nopți întregi lângă tine când aveai febră! Eu am muncit două joburi ca să ai ce pune pe masă! El… el doar venea din când în când cu câte o jucărie sau o carte! Ce crezi că poate să-ți ofere acum?

— Poate liniște! Poate altceva decât certuri și reproșuri! am strigat eu, simțind cum mi se strânge gâtul.

Adevărul era că nu știam exact ce voiam. Poate doar să scap de atmosfera apăsătoare din casă. Poate doar să-l cunosc pe Doru altfel decât prin ochii mamei mele. Poate doar să văd dacă pot fi altcineva decât băiatul care trebuie mereu să aleagă între doi părinți care se urăsc.

În seara aceea am plecat la Doru fără să-i spun mamei. Am bătut la ușa lui cu inima cât un purice. Mi-a deschis zâmbind stângaci.

— Vlad? Ce cauți aici la ora asta?

— Pot să stau la tine? Doar câteva zile… Nu mai pot acasă.

Doru m-a privit lung, apoi a dat din cap și m-a poftit înăuntru. Apartamentul lui mirosea a cafea și a vechi. Era dezordonat, dar cald. Mi-a făcut un ceai și am stat amândoi pe canapea, uitându-ne la televizor fără să vorbim prea mult.

— Știi… n-am fost niciodată un tată bun pentru tine. Nici nu prea am știut cum să fiu… Dar dacă vrei să stai aici, ești binevenit.

Am simțit pentru prima dată că cineva mă ascultă fără să mă judece. În zilele următoare am descoperit că Doru era un om simplu, cu multe regrete. Îmi povestea despre tinerețea lui, despre greșelile făcute cu mama mea, despre cum ar fi vrut să fie altfel.

— Mama ta e o femeie puternică. Și te iubește enorm. Dar uneori… oamenii rănesc cel mai tare pe cei pe care îi iubesc cel mai mult.

Între timp, mama mă suna zilnic. Uneori plângea la telefon, alteori țipa la mine sau la Doru. Mă simțeam prins între două focuri.

— Vlad, te rog, vino acasă! Nu pot fără tine! Ce are el și eu nu am?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi lipsea mama, dar aveam nevoie de spațiu. Aveam nevoie să văd cine sunt eu fără ea.

Într-o zi, Lidia a venit la ușa lui Doru. A izbucnit într-o ceartă cumplită chiar pe holul blocului.

— Cum poți să-l iei de lângă mine? Tu n-ai fost niciodată tată! Ai fugit mereu de responsabilitate!

— Lidia, Vlad are dreptul să aleagă! Nu-l mai face să se simtă vinovat pentru tot!

Eu stăteam între ei ca un copil mic, deși aveam deja aproape 17 ani. Am urlat din toți rărunchii:

— Opriți-vă! Nu mai vreau să aud nimic! Vreau doar să fiu lăsat în pace!

Am fugit pe scări și m-am ascuns în parc ore întregi. Ploua mărunt și mi se părea că toată lumea mă privește ca pe un ciudat fără casă.

În acea noapte am decis că trebuie să vorbesc deschis cu amândoi. I-am chemat la o cafenea micuță din centru. Am tremurat tot timpul până au ajuns.

— Vreau să vă spun ceva… Nu mai pot trăi așa. Nu vreau să aleg între voi doi. Vreau doar să fiu eu însumi și să vă am pe amândoi în viața mea. Dacă nu puteți fi împreună măcar încercați să nu mă puneți mereu la mijloc.

Mama a început iar să plângă, dar de data asta nu s-a mai certat cu Doru. El a dat din cap și mi-a strâns mâna peste masă.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Am continuat să locuiesc câteva luni la Doru, apoi m-am întors acasă la mama pentru o vreme. Am învățat că familia nu e perfectă și că uneori trebuie să-ți găsești propriul drum printre ruinele viselor părinților tăi.

Acum sunt adult și încă port în mine cicatricile acelor ani. Dar știu că nu sunt singurul care a trecut prin asta.

Oare câți dintre noi suntem forțați să alegem între părinții noștri? Oare când vom învăța cu adevărat ce înseamnă iertarea?