Între două lumi: Mărturisirea Anei despre bunici

— Ana, vino aici! — vocea bunicii răsuna aspru din bucătărie, în timp ce eu mă jucam cu păpușa pe covorul vechi din sufragerie. M-am ridicat încet, cu inima strânsă, și am intrat în bucătărie, unde bunica, cu privirea tăioasă, mă fixa. — Nu vezi că ai lăsat firimituri pe masă? Mereu trebuie să strâng după tine! Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Aveam doar opt ani, dar deja știam că orice aș face nu era niciodată destul pentru ea.

Bunicul, pe de altă parte, era refugiul meu. De fiecare dată când bunica ridica tonul, el mă chema la el pe bancă, sub nucul bătrân din curte. — Las-o, Ana, nu te supăra. Așa e ea de când o știu. Hai să-ți spun o poveste despre copilăria mea… Și mă pierdea în amintirile lui, făcându-mă să uit pentru câteva clipe de răceala bunicii.

Mama nu vorbea niciodată urât despre bunica. — E mama mea, Ana, trebuie să o respecți, îmi spunea mereu. Dar eu vedeam cum îi tremură mâinile când venea vorba să o sune sau să o viziteze. Tata murise când eram mică, iar mama se recăsătorise cu domnul Doru, un om rece și distant, care nu-mi era niciodată aproape. Bunicul era singurul bărbat care mă făcea să mă simt iubită.

Într-o zi, după ce bunica m-a certat iar pentru ceva mărunt, am izbucnit în plâns și am fugit la mama. — De ce nu mă place bunica? Ce am făcut greșit? Mama m-a strâns în brațe și a oftat adânc. — Nu e vina ta, puiule. Uneori oamenii poartă poveri pe care nu le înțelegem.

Anii au trecut, iar eu am crescut cu aceeași întrebare arzând în suflet: de ce nu mă iubește bunica? La liceu, am început să evit vizitele la ei. Îmi găseam mereu scuze: teme, olimpiade, prieteni. Bunicul mă suna des și mă întreba când vin pe la el. — Mi-e dor de tine, Ana! Și mie îmi era dor de el, dar nu puteam suporta privirea rece a bunicii.

Într-o vară, după bacalaureat, mama m-a rugat să mergem împreună la țară. — Bunicul nu se simte bine… Poate ar trebui să-l vezi. Am acceptat cu jumătate de inimă. Când am ajuns, l-am găsit pe bunicul slăbit, dar zâmbitor. — Ai venit! Ce bucurie! Bunica însă abia mi-a aruncat o privire și a început să-și vadă de treburi.

Seara, după ce mama și bunica s-au retras în bucătărie, am rămas singură cu bunicul pe verandă. — Ana, vreau să-ți spun ceva… Poate că e timpul să știi adevărul despre familia noastră. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bunicul a oftat și a început să povestească:

— Bunica ta nu a fost mereu așa. Când era tânără, a pierdut un copil… fratele mamei tale. A fost o tragedie care a schimbat-o pentru totdeauna. De atunci, a devenit rece și distantă cu toți cei din jur. Nici cu mama ta nu a fost altfel… Poate că nu știe cum să-și arate dragostea.

Am rămas fără cuvinte. Toată viața o văzusem pe bunica drept o femeie rea și nedreaptă, dar niciodată nu m-am gândit că ar putea fi doar o femeie rănită. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i câștig afecțiunea și la toate dățile când m-am simțit respinsă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe bunica în grădină, culegând roșii. M-am apropiat timid și i-am spus: — Pot să te ajut? S-a uitat la mine surprinsă și pentru prima dată am văzut o umbră de blândețe în ochii ei. — Dacă vrei… Dar ai grijă să nu strivești roșiile!

Am lucrat împreună în liniște. La un moment dat, a spus încet: — Știu că nu sunt o bunică bună pentru tine… Dar nu știu altfel să fiu. Am simțit un nod în gât și i-am răspuns: — Poate putem încerca împreună.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin între noi. Nu am devenit cele mai bune prietene peste noapte, dar am început să ne apropiem încet-încet. Bunicul a murit câteva luni mai târziu, iar pierderea lui ne-a unit mai mult decât orice altceva.

Acum sunt adult și mă gândesc adesea la copilăria mea și la relația complicată cu bunica. Oare câți dintre noi judecăm fără să știm povestea din spatele unui om? Oare putem rupe lanțul durerii moștenite sau suntem condamnați să-l ducem mai departe?