Între două lumi: Confesiunea unei soacre la marginea fericirii

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Ai ales-o pe ea, când știi bine ce fel de familie are!
Vocea mea a răsunat în sufrageria mică, plină de flori și lumânări parfumate, dar niciun parfum nu putea acoperi mirosul acru al dezamăgirii. Vlad, fiul meu, stătea în fața mea cu ochii umezi, dar hotărâți. În spatele lui, Ana, viitoarea mea noră, își strângea mâinile nervos, încercând să nu plângă.
— Mamă, te rog… E femeia pe care o iubesc. Nu poți să-mi ceri să renunț la ea doar pentru că nu-ți place cum vorbește sau de unde vine.
M-am simțit trădată. Eu, care am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident la combinat, eu care am muncit nopți întregi ca să-i pun pâine pe masă și să-l văd la facultate, acum eram dată la o parte pentru o fată dintr-un sat uitat de lume.
— Nu e vorba doar despre asta, Vlad! Nu vezi că nu suntem la fel? Că nu are aceleași valori? Cum o să te înțeleagă ea? Cum o să-ți fie sprijin?
Ana a ridicat privirea spre mine. Ochii ei verzi tremurau de teamă și rușine.
— Doamnă Mariana… Vreau doar să-l fac fericit pe Vlad. Și să vă câștig încrederea.
Am simțit un nod în gât. Poate că era sinceră. Poate că nu. Dar nu puteam uita vorbele vecinelor: „Ai grijă, Mariana, fetele astea de la țară vin după băieți din oraș doar pentru bani.”
Ziua nunții a venit ca o furtună. Am stat în biserică cu inima grea, încercând să zâmbesc printre lacrimi amare. Lumea râdea, dansa, iar eu mă simțeam ca o străină în propria familie. Sora mea, Lenuța, s-a apropiat și mi-a șoptit:
— Las-o, Mariana… Dacă Vlad e fericit, ce mai contează?
Dar eu nu puteam renunța la grijile mele. În noaptea aceea, după ce toți au plecat și casa era plină de resturi de prăjituri și pahare goale, am rămas singură cu gândurile mele. M-am uitat la poza lui Vlad mic, cu ochii lui mari și inocenți. Unde greșisem? De ce nu mă asculta?
Au trecut luni de zile în care am evitat să merg la ei acasă. Îmi găseam mereu scuze: ba mă durea spatele, ba aveam treabă la grădină. Vlad mă suna des, dar eu răspundeam scurt. Ana încerca să mă invite la masă sau să-mi aducă prăjituri făcute de ea. Le refuzam politicos, dar rece.
Într-o zi de toamnă, Vlad a venit singur la mine. S-a așezat pe scaunul din bucătărie și a tăcut mult timp.
— Mamă… Ana e însărcinată. O să fii bunică.
Am simțit cum mi se taie respirația. O bucurie amară mi-a umplut sufletul — visam de ani de zile la clipa asta, dar nu așa! Nu cu femeia asta!
— Să vă fie de bine… am spus încet.
Vlad s-a ridicat brusc:
— Mamă, nu mai pot! Îmi ești mamă și te iubesc, dar nu pot trăi între două focuri! Dacă nu poți s-o accepți pe Ana, n-o să mai vin pe aici… Nu vreau ca copilul meu să crească fără bunica lui!
A plecat trântind ușa. Am rămas singură, tremurând de furie și frică. Ce făceam? Îmi pierdeam fiul pentru orgoliul meu? Sau trebuia să-mi calc pe inimă și să accept o femeie pe care n-o simțeam ca parte din familie?
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, cât de greu i-a fost când tata a adus-o acasă pe nevasta fratelui meu — tot „de la țară”, tot cu prejudecăți și vorbe grele din partea satului. Dar până la urmă s-au împăcat și au trăit ca o familie adevărată.
A doua zi am luat o decizie. Am sunat-o pe Ana și am invitat-o la mine la cafea. A venit emoționată, cu un cozonac cald în brațe.

— Ana… vreau să te cunosc mai bine. Poate am greșit cu tine… Poate am judecat prea repede.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Vreau doar să vă fiu aproape… Să fiu parte din familie.

Am stat ore întregi de vorbă despre copilăria ei, despre părinții ei bolnavi rămași acasă, despre visele ei simple: să aibă o familie unită și liniștită.

Mi-am dat seama cât de mult semănăm — două femei care au luptat pentru cei dragi și care au fost judecate fără milă.

De atunci am început să merg mai des la ei acasă. Am ajutat-o pe Ana cu sarcina, am mers împreună la doctor și am început să gătim împreună rețete vechi din familie.

Când s-a născut nepoțica mea, Maria, am plâns ca un copil. Am simțit că inima mi se vindecă puțin câte puțin.

Dar uneori încă mă întreb: Oare chiar m-am schimbat? Sau doar m-am obișnuit cu ideea? Pot vreodată să iubesc cu adevărat o noră pe care n-am ales-o eu?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă împacați cu trecutul și să construiți o familie nouă fără regrete?