Între două lumi: Când sună soacra la ora 17:00

— Irina, tu chiar nu vezi că nu faci nimic cum trebuie? Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în difuzorul telefonului ca o sentință. Era ora 17:00 fix, ora la care, de obicei, încercam să termin ciorba pentru copii și să pun masa înainte să vină Vlad, soțul meu, acasă. Dar azi, totul s-a oprit în loc. M-am sprijinit de chiuvetă, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Mariana? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum mi se strânge stomacul.

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că iar ai uitat să-l trimiți pe Radu la pian! Și Vlad mi-a spus că iar ai uitat să-i calci cămașa! Cum crezi că poți fi o mamă bună dacă nu ești nici măcar o noră decentă?

M-am uitat la ceas. 17:03. Radu, băiatul nostru de opt ani, stătea pe covor cu Lego-urile împrăștiate în jurul lui. Nu voia să meargă la pian azi. Era obosit după școală și mi-a spus că-l doare capul. Am ales să-l las să se joace. Dar cum să-i explic asta soacrei mele, care crede că disciplina e totul?

— Radu nu s-a simțit bine azi, am încercat eu să explic. Am considerat că are nevoie de odihnă.

— Odihnă? La vârsta lui? Irina, tu nu vezi că-l răsfeți? Așa l-ai crescut și pe Vlad, și uite ce bărbat slab ai făcut din el! Dacă nu eram eu, nici nu știa să-și lege șireturile!

Am simțit cum îmi urcă lacrimile în ochi. Nu era prima dată când îmi spunea asta. De fiecare dată când greșeam ceva — sau doar nu făceam lucrurile așa cum le făcea ea — primeam aceeași lecție. Și totuși, de fiecare dată mă durea la fel de tare.

— Doamnă Mariana, vă rog… am început eu, dar m-a întrerupt.

— Nu-mi spune mie ce să fac! Eu am crescut doi copii singură! Am muncit toată viața! Tu ai totul pe tavă și tot nu te descurci! Vlad vine acasă obosit și găsește haos! Copiii nu sunt educați! Tu nu ești în stare să ții casa asta!

Am închis ochii și am inspirat adânc. În bucătărie mirosea a supă și a pâine prăjită. În sufragerie se auzea râsul Sofiei, fetița noastră de cinci ani, care se juca cu păpușile. Pentru o clipă, am vrut să arunc telefonul pe geam. Dar n-am făcut-o. Am rămas acolo, cu telefonul lipit de ureche și cu sufletul golit de puteri.

— Irina? Ești acolo?

— Da… sunt aici.

— Să nu crezi că dacă taci scapi! O să-i spun lui Vlad tot ce faci! O să vadă el cine ești cu adevărat!

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. Mâinile îmi tremurau. M-am așezat pe scaun și am început să plâng în hohote, încercând să nu mă audă copiii. De ce nu pot fi niciodată suficient de bună pentru ea? De ce orice fac e greșit?

Când Vlad a intrat pe ușă, m-a găsit cu ochii roșii și fața umflată de plâns.

— Ce s-a întâmplat?

— A sunat mama ta… iar.

A oftat și s-a așezat lângă mine.

— Știu că e greu cu ea… dar încearcă să nu pui la suflet. Așa e ea.

— Dar Vlad, tu chiar nu vezi cât mă doare? Cât mă străduiesc? Cât mă tem că într-o zi n-o să mai pot?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt al soacrei mele.

În acea seară, după ce am culcat copiii, m-am uitat la mine în oglindă. Aveam cearcăne adânci și riduri fine la colțul ochilor. M-am întrebat: oare chiar sunt o mamă rea? Sau doar o noră proastă? Pot fi amândouă?

A doua zi dimineață, când am dus copiii la școală, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Lidia.

— Vai, Irina, ce palidă ești! Tot soacra?

Am zâmbit amar.

— Da… tot ea.

— Să nu-i dai atâta putere asupra ta! E viața ta! Copiii tăi! Nimeni nu știe mai bine decât tine ce au nevoie!

Am plecat mai ușoară spre casă. Poate că are dreptate Lidia. Poate că trebuie să învăț să spun „nu”. Să pun limite. Să nu mă mai las definită de așteptările altora.

Dar cum faci asta când familia soțului tău te judecă pentru orice? Când soacra ta e mereu cu ochii pe tine? Când soțul tău tace și nu te apără?

Seara, când Vlad a venit acasă, i-am spus:

— Vlad, trebuie să vorbim serios despre mama ta. Nu mai pot trăi așa. Trebuie să pui limite între noi.

M-a privit lung.

— O să încerc… dar știi cum e ea…

— Nu mai vreau scuze. Vreau sprijinul tău.

Pentru prima dată după mult timp, am simțit că vocea mea contează. Că merit să fiu ascultată. Dar știam că lupta abia începe.

Acum stau și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim „bune” pentru toți ceilalți? Și dacă nu sunt nora perfectă… pot totuși fi o mamă bună pentru copiii mei?