Între două iubiri: Povestea unei mame care nu știe să accepte

— Nu pot să cred, Vlad! Cum să te căsătorești cu o femeie care are deja un copil? Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Vlad, fiul meu, stătea în picioare lângă ușă, cu mâinile în buzunare și privirea în pământ. Avea 28 de ani, dar în clipa aceea părea din nou băiatul meu de 10 ani, speriat că a spart vaza bunicii.

— Mamă, Irina e tot ce mi-am dorit. Și Andrei… e un copil bun. Nu vreau să-i întorc spatele doar pentru că nu e al meu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre Irina sau despre copilul ei. Era vorba despre mine, despre frica mea de a nu-l pierde pe Vlad, singurul meu copil după ce soțul meu a murit acum șapte ani. Am crescut singură un băiat și am sperat mereu să-i fie bine. Dar niciodată nu mi-am imaginat că „binele” lui va arăta așa.

— Maria, lasă-l să fie fericit! — mi-a spus sora mea, Elena, la telefon în acea seară. — Nu poți controla totul. Dacă îl forțezi să aleagă între tine și familia lui, s-ar putea să pierzi tot.

Dar cum să accept? Cum să mă prefac că băiatul acela, Andrei, e nepotul meu? Când îl vedeam alergând prin casă, simțeam o răceală ciudată. Îmi era teamă să nu-l rănesc cu privirea sau cu tăcerea mea. Și totuși, nu puteam să-l îmbrățișez ca pe propriul meu sânge.

Când s-au mutat împreună, Vlad venea mai rar pe la mine. Îmi spunea mereu că are treabă, că Andrei e răcit sau că Irina are nevoie de el. Mă simțeam dată la o parte. Într-o zi, am sunat la ușa lor fără să anunț. Irina mi-a deschis cu un zâmbet obosit.

— Bună ziua, Maria! Intrați, vă rog. Andrei tocmai desenează.

Am intrat și l-am văzut pe băiat stând la masă, cu creioane colorate împrăștiate peste tot. M-a privit scurt și a spus:

— Bunica Maria, vrei să vezi ce am desenat?

M-am blocat. Nu eram pregătită pentru acel „bunica”. Am dat din cap și m-am apropiat. Desenase o casă mare, cu trei oameni la fereastră: un bărbat, o femeie și un copil. Sub desen scria „Familia mea”.

M-am simțit ca o intrusă. Eu unde eram? Ce loc aveam eu în viața lor?

În următoarele luni, am încercat să mă apropii de Andrei. Îi aduceam dulciuri sau jucării când veneam în vizită, dar nu reușeam să trec peste zidul din sufletul meu. În schimb, când s-a născut fetița lor, Ana-Maria, am simțit o bucurie imensă. Era sânge din sângele meu! Am ținut-o în brațe ore întregi și am plâns de fericire.

Dar bucuria asta a adâncit prăpastia dintre mine și Andrei. El mă privea cu ochi triști când o luam pe Ana-Maria în brațe și îl ignoram pe el. Într-o zi, l-am auzit spunându-i Irinei:

— De ce nu mă iubește bunica Maria? Ce am făcut?

M-a durut mai tare decât orice ceartă cu Vlad. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu eram problema. Poate că nu Andrei era străinul, ci eu eram cea care nu știa să iubească fără condiții.

Într-o duminică, Vlad a venit singur la mine.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu pot să te mai văd așa. Îl rănești pe Andrei fără să-ți dai seama. Dacă nu poți să-l accepți ca nepotul tău… atunci poate ar trebui să ne vedem mai rar.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Să-mi pierd fiul pentru că nu pot accepta un copil nevinovat? Am plâns toată noaptea aceea. M-am gândit la mama mea, cât de aspră fusese cu mine când eram mică și cât de mult am suferit din cauza asta.

A doua zi am sunat-o pe Irina.

— Pot să vin la voi? Vreau să vorbesc cu Andrei.

Când am ajuns, l-am găsit pe Andrei în camera lui, construind un castel din lego.

— Andrei… — am început eu timid — Vreau să-ți spun ceva important. Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți trist sau neiubit. Poate n-am știut cum să fiu bunica ta până acum… Dar vreau să încerc.

M-a privit lung și apoi a zâmbit larg.

— Vrei să construim împreună?

Am simțit cum se topește ceva în mine. Am stat acolo ore întregi construind castele și poduri din piese colorate. Pentru prima dată am simțit că poate există loc pentru toți în inima mea.

Nu e ușor nici acum. Uneori încă mă lupt cu gândurile mele vechi și cu teama de a fi uitată de Vlad. Dar încerc în fiecare zi să fiu mai bună decât ieri.

Oare câți dintre noi ne lăsăm conduși de prejudecăți și frici? Câte familii se destramă pentru că nu știm să iubim fără limite? Poate că răspunsul e chiar în fața noastră — într-un zâmbet de copil care nu cere decât acceptare.