Între două iubiri: Cum o invitație ascunsă mi-a destrămat familia

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să-mi spui! vocea Irinei răsuna în bucătărie, spartă de lacrimi și furie. Ținea în brațe pe Mara, fetița noastră de doar șase luni, iar eu mă simțeam prins ca un copil vinovat între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Cu câteva ore înainte, mama — Elena — stătea pe canapeaua noastră, cu ochii umezi și mâinile tremurânde, privind-o pe Mara ca și cum ar fi văzut o minune. „Ești atât de frumoasă, puiule”, șoptea, iar eu mă uitam la ele cu un nod în gât. Nu-mi văzuse niciodată nepoata până atunci. Irina nu voia să o primească în casă, iar eu… eu am crezut că pot repara totul cu o invitație pe ascuns.

Mama nu a acceptat-o niciodată pe Irina. „Nu e de tine, Radu”, îmi spunea mereu, cu acea privire tăioasă pe care o cunoșteam din copilărie. „E rece, nu te iubește cum meritai.” Dar eu o iubeam pe Irina. Am ales-o pe ea, împotriva sfaturilor mamei, împotriva a tot ce știam despre liniștea unei familii unite.

În ziua aceea, când am sunat-o pe mama și am rugat-o să vină „doar pentru câteva minute”, am simțit că fac ceva interzis. Dar Mara merita să-și cunoască bunica. Am ascuns totul de Irina, sperând că nu va afla niciodată.

Dar adevărul are un fel ciudat de a ieși la suprafață. Vecina noastră, tanti Viorica, a văzut-o pe mama ieșind din bloc și nu s-a putut abține să-i spună Irinei la scurt timp după aceea. Când Irina a intrat pe ușă și a văzut urmele de lacrimi pe fața mamei mele și jucăria nouă în mâinile Marei, a înțeles totul.

— De ce nu ai avut încredere în mine? De ce ai simțit nevoia să faci asta pe ascuns? m-a întrebat Irina, vocea ei tremurând între furie și disperare.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mic și laș. Am încercat să-i explic: „Irina, e mama mea… Nu voiam decât să o vadă pe Mara. Nu voiam să te rănesc.”

— Dar m-ai rănit! Ai ales-o pe ea în locul nostru! Ai ales secretele în locul sincerității!

Mama stătea în prag, cu geanta strânsă la piept. „Radu, nu vreau să stric nimic… Eu doar am vrut să-mi văd nepoata.”

Irina s-a întors spre ea cu ochii plini de lacrimi: „Doamnă Elena, nu v-am interzis niciodată să vă vedeți nepoata. V-am rugat doar să mă respectați și să nu-mi judecați familia.”

Mama a oftat adânc. „Eu doar vreau ce e mai bine pentru Radu…”

— Poate că ar trebui să-l lăsați pe Radu să decidă singur ce e mai bine pentru el, a spus Irina cu voce joasă.

După ce mama a plecat, liniștea din casă era apăsătoare. Mara plângea încet în pătuțul ei, iar eu stăteam pe marginea patului, cu capul în mâini. Irina nu mi-a vorbit toată seara. M-am simțit ca un străin în propria mea casă.

În zilele care au urmat, tensiunea dintre noi a crescut. Irina mă privea cu suspiciune la fiecare telefon primit. Mama mă suna zilnic, plângându-se că „nu o mai vrea nimeni”. Eu eram prins la mijloc, incapabil să aleg fără să rănesc pe cineva.

Am început să mă întreb dacă familia înseamnă mereu durere. Dacă dragostea pentru părinți trebuie să fie mereu în conflict cu dragostea pentru partenerul de viață. Seara târziu, când Mara dormea și Irina stătea cu spatele la mine în pat, am încercat să deschid subiectul:

— Irina… crezi că mai putem repara ceva?

Ea a oftat adânc. „Nu știu, Radu… M-ai făcut să mă simt ca o intrusă în propria mea familie.”

Am vrut să-i spun că nu e adevărat, că ea și Mara sunt totul pentru mine. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. M-am gândit la tata, care a murit când eram mic și la cât de mult s-a sacrificat mama pentru mine. La toate serile când venea obosită de la fabrică și îmi aducea câte o eugenie ascunsă în buzunar.

Dar acum eram adult și trebuia să aleg. Să fiu fiu sau soț? Să fiu tată sau copil?

Într-o seară ploioasă, am mers la mama acasă. Am găsit-o stând singură la masa din bucătărie, privind poze vechi cu mine copil.

— Mamă… trebuie să încetezi să o judeci pe Irina. E soția mea și mama copilului meu.

Mama a început să plângă încet. „Mi-e greu… Mi-e greu să te împart.”

— Nu trebuie să mă împarți. Trebuie doar să mă lași să fiu fericit.

A doua zi am vorbit cu Irina. I-am spus tot ce simt: frica de a pierde una dintre cele două femei cele mai importante din viața mea; vinovăția; dorința de pace.

Irina m-a privit mult timp fără să spună nimic. Apoi mi-a luat mâna: „Radu… dacă vrei ca Mara să crească într-o familie sănătoasă, trebuie să fim sinceri unul cu altul. Și trebuie ca mama ta să accepte că tu ai propria ta viață.”

Nu știu dacă vreodată vom fi o familie unită. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știu că nu mai pot trăi între două lumi care se resping reciproc.

Mă întreb uneori: oare chiar trebuie ca iubirea pentru părinți și cea pentru partenerul de viață să fie mereu într-un război mut? Sau putem găsi o cale de mijloc fără ca cineva să sufere? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?