Între două case: Povestea unei decizii care ne-a schimbat viața

— Mamă, te rog, vino să mă iei! Nu mai vreau să stau aici! Glasul lui Vlad, băiatul nostru cel mic, răsuna disperat în telefon, iar inima mi s-a strâns ca niciodată. Era trecut de ora zece seara, iar eu și Sorin abia ne așezasem pe canapeaua din noua noastră sufragerie, încercând să ne convingem că am făcut alegerea corectă.

— Vlad, ce s-a întâmplat? Ești bine? am întrebat, încercând să-mi ascund panica.

— Nu vreau să dorm aici! Bunica țipă la mine și la Ilinca, nu găsesc nimic din lucrurile mele… Vreau acasă!

Am simțit cum mă cuprinde vinovăția. Îmi amintesc perfect ziua în care am semnat contractul pentru casă. Sorin tocmai fusese promovat la serviciu, iar eu, orbită de entuziasm și dorința de stabilitate, am spus: „Acum e momentul! Să nu mai plătim chirie la nesfârșit!”

Ne-am mutat într-un cartier nou din Ploiești, la marginea orașului, într-o casă cu două etaje și curte mică. Era visul nostru de familie împlinit. Sau cel puțin așa credeam. Realitatea a venit repede peste noi: ratele la bancă ne-au sufocat, cheltuielile au crescut, iar timpul petrecut împreună s-a redus dramatic. Sorin lucra peste program, eu făceam naveta zilnic două ore dus-întors. Copiii au început să se plângă că nu mai avem timp pentru ei.

În acea seară fatidică, am decis să-i lăsăm pe Vlad și Ilinca la mama mea pentru câteva zile, ca să putem „respira” și noi puțin. Mama locuia într-un apartament vechi din centru, unde am crescut și eu. Am crezut că va fi o vacanță pentru copii și o gură de aer pentru noi. Dar telefonul lui Vlad mi-a spulberat toate iluziile.

— Sorin, trebuie să mergem după ei! Nu pot să-l las așa… i-am spus cu voce tremurată.

Sorin a oftat adânc:
— Nu putem să-i protejăm mereu. Știi cum e mama ta… Dar poate exagerează Vlad.

— Nu exagerează! Știi bine că mama nu are răbdare cu ei. Și nici nu-i place casa asta nouă… mereu spune că „ne-am băgat singuri la jug”.

Am plecat imediat spre apartamentul mamei. Pe drum, gândurile mă năpădeau: oare am făcut bine? Oare nu era mai bine să rămânem în apartamentul nostru micuț, dar cald și plin de râsete? Oare nu am sacrificat fericirea copiilor pentru un vis care nu era al lor?

Când am ajuns, Vlad plângea în brațele Ilincăi. Mama ne-a întâmpinat cu fața acră:
— Nu știu ce le-a venit! Eu doar le-am spus să nu mai facă mizerie prin casă și să nu umble la lucrurile mele!

Ilinca, adolescenta noastră de 15 ani, a ridicat ochii roșii spre mine:
— Mami, aici nu e acasă… Totul miroase altfel și bunica e mereu nervoasă.

Am luat copiii acasă în acea noapte. În mașină, Vlad a adormit cu capul pe umărul meu, iar Ilinca privea pe geam fără să spună nimic. Sorin conducea tăcut. Am simțit atunci că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Zilele următoare au fost un coșmar. Sorin era tot mai absent, copleșit de stresul serviciului și al ratelor. Eu încercam să țin casa în ordine și să fiu aproape de copii, dar eram mereu obosită și irascibilă. Ilinca s-a închis în camera ei și a început să lipsească tot mai des de acasă sub pretextul „temelor la bibliotecă”. Vlad s-a retras în lumea lui de desene și jucării vechi.

Într-o seară, l-am găsit pe Sorin stând pe întuneric în bucătărie.
— Nu mai pot… Nu mai știu dacă are rost tot efortul ăsta. Parcă nu mai suntem o familie.

M-am așezat lângă el și am izbucnit în plâns:
— Am vrut doar să le oferim copiilor ceva mai bun… Dar cred că i-am pierdut pe drum.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu ochii umflați:
— Mami, pot să mă întorc la școala veche? Aici nu mă simt bine… Nu mă pot adapta.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toate certurile cu Sorin despre bani, toate discuțiile cu banca despre ratele întârziate, toate promisiunile făcute copiilor că „va fi mai bine” — toate păreau acum minciuni goale.

Într-o duminică, am decis să mergem împreună în parc, ca pe vremuri. Ne-am plimbat tăcuți printre copaci, fiecare cu gândurile lui. La un moment dat, Vlad s-a oprit și m-a întrebat:
— Mami, când o să fim iar fericiți?

Nu am știut ce să-i răspund. Am realizat atunci că fericirea nu stă într-o casă mare sau într-un credit la bancă. Fericirea stă în liniștea sufletului și în timpul petrecut împreună.

De atunci încercăm să reconstruim ceea ce am pierdut: ne strângem seara la masă fără telefoane sau griji despre bani; ieșim împreună la plimbare; vorbim deschis despre temeri și dorințe. Ratele sunt tot acolo, dar încercăm să nu le lăsăm să ne definească viața.

Uneori mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face aceeași alegere? Sau aș rămâne în apartamentul micuț unde eram cu adevărat acasă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?