Între Datoria față de Familie și Vocea Inimii: Povestea Mea

— Naomi, nu poți să faci asta! Nu poți să ne faci de rușine! — vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de aburii anilor. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Tata privea pe fereastră, evitând să mă întâlnească cu ochii.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu el după ce am aflat… — vocea mi se frângea, dar trebuia să spun adevărul. — Vlad m-a înșelat. Și nu o dată. Am dovezi, am mesaje, am tot ce trebuie.

Mama s-a ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresia veche. — Toți bărbații greșesc, Naomi! Așa e viața. Tu crezi că taică-tu a fost sfânt? Dar eu am rămas lângă el. Pentru familie. Pentru tine! Nu te gândești la ce o să zică lumea?

Tata a oftat adânc și a spus încet: — Poate ar trebui să mai încercați… Să mergeți la biserică, la preot. Să vă împăcați.

M-am ridicat și eu, simțind cum mă sufoc între pereții aceia încărcați de amintiri și de așteptări. — Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Eu nu mai contez deloc?

Am ieșit în curte, în frigul aspru al nopții de martie. Am privit cerul plin de stele și mi-am amintit de copilărie, când credeam că părinții mei au răspuns la orice. Acum însă, răspunsurile lor mă dureau mai tare decât trădarea lui Vlad.

Totul a început cu două luni în urmă. Vlad era tot mai distant, mereu cu telefonul în mână, mereu obosit. Am găsit mesajele din greșeală — sau poate că subconștientul meu le căuta de mult. O chema Roxana și îi scria lucruri pe care mie nu mi le spusese niciodată. Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Am încercat să vorbesc cu el. — Vlad, ce se întâmplă cu noi?

El a dat din umeri, evitându-mi privirea. — Ești prea stresată mereu. Nu mai ești ca înainte.

— Și asta îți dă dreptul să mă înșeli?

A tăcut. Apoi a ieșit din casă și nu s-a mai întors decât dimineața.

Am plâns zile întregi. M-am dus la serviciu ca un robot, am zâmbit fals colegilor mei de la contabilitate și am evitat întrebările prietenelor mele. Nu voiam să fiu „femeia părăsită”, „proasta care a fost înșelată”. Dar nici nu puteam să-l iert.

Când le-am spus părinților mei că vreau să divorțez, s-a dezlănțuit iadul. Mama a început să plângă și să mă acuze că nu știu ce înseamnă sacrificiul. Tata s-a închis în el și nu mi-a mai vorbit două zile.

— Naomi, gândește-te la viitorul tău! Cine te mai ia după un divorț? — m-a întrebat mama într-o seară.

— Mai bine singură decât nefericită! — am strigat eu, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Prietenii mei au reacționat diferit. Irina mi-a spus: — Fugi cât poți! Nu merită niciun bărbat liniștea ta sufletească.

Dar Alina, care trecuse printr-un divorț dureros, m-a avertizat: — O să fie greu. O să fii judecată. O să te simți singură.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu un buchet de flori ieftine și mi-a spus: — Hai să încercăm din nou. Pentru părinții tăi. Pentru ai mei. Pentru toată lumea.

L-am privit lung și am simțit cum mă sufoc sub greutatea așteptărilor tuturor.

— Dar pentru mine? Pentru mine nu vrei să încerci?

A tăcut din nou.

În serile următoare, mama venea la mine acasă cu plăcinte calde și sfaturi reci: — O femeie trebuie să știe să ierte. Să-și țină familia unită.

Eu nu mai voiam să fiu femeia care iartă orice doar ca să nu fie singură la mesele de Crăciun sau subiect de bârfă la piață.

Am început să merg la psiholog pe ascuns. Doamna Rusu m-a întrebat: — Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam să răspund. Voiam liniște. Voiam respect. Voiam să nu mă mai simt vinovată pentru alegerile altora.

Într-o duminică, la masa mare din casa părinților mei, tata a spart tăcerea:

— Naomi, dacă pleci de la Vlad, nu te mai întorci aici cu capul plecat! Să știi că nu suntem de acord!

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama plângea încet, fratele meu mă privea cu milă.

— Atunci poate că trebuie să plec cu capul sus… — am spus încet.

Am plecat din casa aceea cu inima frântă și cu o valiză mică. Am dormit la Irina două nopți, apoi mi-am găsit o garsonieră micuță la marginea orașului.

Primele zile au fost cumplite. M-am simțit vinovată pentru suferința părinților mei, pentru rușinea pe care le-o aduceam în satul nostru mic din Moldova. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Vlad m-a sunat de câteva ori, uneori furios, alteori implorându-mă să mă întorc. Părinții mei au venit o dată la mine și au plecat fără să spunem prea multe.

Într-o seară am primit un mesaj de la mama: „Te iubim oricum ai fi.”

Poate că timpul vindecă totul sau poate doar ne obișnuim cu rănile noastre.

Acum stau singură la masa mea rotundă și mă întreb: oare cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Cât valorează liniștea sufletului nostru într-o lume care ne cere mereu să fim altfel decât suntem?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?