Între Datoria față de Familie și Dreptul la Fericire: Povestea Mea

— Ioana, nu mai pot! Nu mai pot să fiu mereu pe locul doi, să mă prefac că totul e bine când tu nici măcar nu mă mai vezi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Mihai își strângea geaca, pregătit să plece din nou la cumnata mea, Alina.

El s-a oprit în prag, cu mâna pe clanță. Ochii lui obosiți, roșii de nesomn și de atâtea griji, m-au privit ca și cum abia atunci realiza că exist.

— Ioana, nu pot să-i las singuri. Alina nu se descurcă cu copiii. Fratele meu… dacă ar fi fost aici…

— Dar tu ești aici! Pentru cine? Pentru noi sau pentru ei? am întrebat, simțind cum mi se rupe ceva în suflet.

A tăcut. Și-a lăsat geaca jos și s-a așezat pe marginea patului. Copiii noștri, Ana și Vlad, se jucau în camera lor, fără să știe că lumea noastră se destramă încet.

Totul a început în urmă cu opt luni, când fratele lui Mihai, Radu, a murit brusc într-un accident de mașină. Îmi amintesc perfect ziua aceea: Mihai a primit un telefon la ora 3 dimineața. A ieșit din cameră fără să spună nimic. Când s-a întors, era palid ca varul. Nu am știut ce să spun. L-am ținut în brațe toată noaptea, dar el era deja departe de mine.

În zilele următoare, Mihai a fost stâlpul familiei lui Radu. A organizat tot: înmormântarea, actele, ajutorul pentru Alina și cei doi copii ai lor. Am fost mândră de el atunci. Dar săptămânile s-au transformat în luni și Mihai nu s-a mai întors cu adevărat acasă.

— Ioana, trebuie să merg la ei. Nu pot să-i las singuri. Alina e terminată psihic, copiii plâng după tatăl lor…

La început am înțeles. Mergea zilnic la ei după serviciu, îi ajuta cu temele, le făcea cumpărături. În weekenduri îi lua la plimbare sau îi aducea la noi. Dar încet-încet, casa noastră s-a golit de prezența lui Mihai. Cina era mereu pentru trei persoane, nu patru. Copiii au început să întrebe: „Tati vine azi acasă?”

Am încercat să fiu răbdătoare. Să nu fiu egoistă. Să înțeleg că durerea lui e mare și că familia fratelui său are nevoie de el. Dar într-o seară, când Ana a venit la mine plângând că tatăl ei nu a venit la serbarea de la grădiniță pentru că era „la ceilalți copii”, am simțit că nu mai pot.

— Mihai, copiii tăi au nevoie de tine! Eu am nevoie de tine! Nu poți trăi doar pentru familia lui Radu!

— Nu înțelegi! Dacă nu mă duc eu… cine? Cine o ajută pe Alina? Cine are grijă de nepoții mei?

— Dar cine are grijă de noi?

A tăcut din nou. Și-a luat geaca și a plecat.

Au urmat luni de tăcere între noi. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul copiilor. În rest, fiecare trăia în lumea lui. Eu mă simțeam ca o umbră în propria casă. Mă uitam la pozele noastre vechi și mă întrebam unde am greșit.

Mama mea mi-a spus într-o zi:

— Ioana, trebuie să-i spui ce simți. Nu poți trăi așa la nesfârșit.

Dar când încercam să vorbesc cu el, Mihai părea mereu absent sau obosit. Uneori îl găseam dormind pe canapea cu telefonul în mână, cu mesaje netrimise către Alina sau către mine.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine cu un desen: era ea, Vlad și eu ținându-ne de mână sub un soare mare și galben. În colț era Mihai, desenat mic-mic, cu o inimă tristă lângă el.

— De ce tati nu mai stă cu noi? m-a întrebat ea cu ochii mari.

Nu am știut ce să-i răspund.

În acea zi am decis să merg la Alina. Am bătut la ușa ei tremurând.

— Ioana? Ce s-a întâmplat?

— Putem vorbi?

Am intrat și am văzut haosul din casa ei: jucării peste tot, vase nespălate, copii care se certau pe telecomandă.

— Îmi pare rău că Mihai e mereu aici… știu că vă neglijează pe voi…

— Nu e vina ta, Alina. Dar nici a mea nu e…

Am plâns amândouă atunci. Ea mi-a spus cât de greu îi este fără Radu și cât de mult se simte vinovată că îl „fură” pe Mihai de la familia lui.

— Poate ar trebui să găsim altă soluție… Poate ar trebui să cer ajutorul părinților mei sau să angajez pe cineva…

M-am întors acasă cu sufletul greu. Seara i-am spus lui Mihai tot ce aveam pe suflet:

— Te iubesc și te respect pentru ce faci pentru familia fratelui tău. Dar nu mai pot trăi așa. Copiii tăi au nevoie de tine. Eu am nevoie de tine. Dacă nu te întorci la noi cu adevărat… nu știu cât timp vom mai rezista ca familie.

A plâns atunci pentru prima dată de când a murit Radu. M-a ținut strâns în brațe și mi-a spus că nu știe cum să împace datoria față de fratele lui cu dragostea pentru familia noastră.

Acum suntem într-un fel de limbo: încercăm să găsim un echilibru între ajutorul pentru Alina și viața noastră de familie. Nu e ușor. Sunt zile când mă simt egoistă pentru că vreau soțul doar pentru mine și copiii mei. Alteori mă simt vinovată că nu pot fi mai înțelegătoare.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericire? Oare sunt egoistă dacă vreau ca soțul meu să fie din nou alături de noi? Sau e firesc să-mi doresc asta?

Poate voi ce ați face în locul meu?